Aceiași nuntași…

Nunta poate fi un eveniment foarte plăcut. Este o ocazie excelentă de a reuni într-un singur loc mai mulți oameni care se cunosc între ei mai mult sau mai puțin. 

Desigur, unii invitați nu se cunosc deloc între ei. De ce? Fiindcă mirii își invită la nuntă rudele și cunoscuții lor. Nașii își invită și ei rudele și cunoscuții lor. Și astfel se poate întâmpla ca invitații din partea mirilor să nu se cunoască deloc cu invitații din partea nașilor. 

Dar oare asta ar fi o mare problemă la nuntă? Nu, nu ar trebui să fie. Nunta este un eveniment vesel, un motiv de bucurie și distracție pentru toți. La o petrecere nu este obligatoriu ca toți invitații să se cunoască între ei, pentru ca petrecerea să fie o reușită. Ce, nu mai pot oamenii să danseze dacă nu se cunosc între ei? 

Vezi cam cum este în discotecă, de exemplu, locul în care cei mai mulți oameni poate nu s-au mai văzut niciodată. În discotecă oare nu se mai distrează cei care ocupă ringul de dans? Ba da, se distrează fenomenal de bine. Dacă le place muzica, este totul minunat. 

La nuntă e la fel. Dacă muzica este bună, totul este perfect. Și se spune că și vinul trebuie să fie bun la nuntă. Muzică bună și vin bun: acestea sunt cele două elemente care chiar nu trebuie să lipsească de la o nuntă. Dacă vinul este bun, dar muzica nu e bună, nu e bine. 

Ce să facă invitații care doar beau vin bun, dar nu au muzică bună și care să-i facă să danseze? Să se îmbete și să se uite unii la alții? Sau ce să facă invitații care au muzică bună, dar nu au vin din care măcar un pahar să poată bea cu plăcere? Vor dansa, dar mai mult așa, de complezență. 

Acum imaginează-ți că nunta a început, dar vinul nu este deloc bun, iar formația... cântă ca vai de ea, asta când nu face pauze interminabile. Ce crezi că vor face invitații de la nuntă? Cam care este tabloul pe care îl vezi în fața ochilor? Tabloul este... jalnic. Vezi invitați care stau plictisiți la mesele lor, unii chiar căscând și așteptând să plece cât mai repede acasă. Unii mai ies la câte o țigară, în încercarea de a face ceva care să le mai atenueze plictiseala. Unii mănâncă și discută tot felul de banalități. Și sunt o sută de invitați la nuntă. Dar ce folos că sunt o sută de invitați, dacă toți stau într-o apatie continuă, iar atmosfera la nuntă este foarte sumbră? E o nuntă care parcă nu are niciun fel de viață în ea. 

Acum hai să ne imaginăm că la această nuntă vine o altă formație, cu totul diferită de cea de dinaintea ei. Vinul este și el înlocuit. Noua formație începe să cânte. Dar cântă niște melodii așa de antrenante și de frumoase, încât toți cei o sută de invitați se ridică de la mese, vin pe ringul de dans și dansează cu mare chef. Dintr-o dată, nunta a devenit foarte frumoasă, ca de vis. Vin bun, muzică excelentă. Toți invitații dansează non-stop, fermecați de melodiile excepționale ale formației. Dans și bucurie, continuu. Asta da nuntă! 

Însă la nuntă sunt aceiași o sută de invitați care mai devreme se plictiseau de nu mai știau ce să facă. Adică nu au venit alți invitați, cu chef mai mare de distracție. S-au înlocuit doar aceste două elemente: vinul și muzica. Dar nu s-au înlocuit invitații. 

Exemplul acesta cu nunta vrea să îți demonstreze ceva extrem de important. Creierul tău conține circa o sută de miliarde de neuroni. Acești neuroni sunt ca invitații de la nuntă. Ai văzut ce s-a întâmplat la nuntă. Dacă nu exista ceva care să îi dinamizeze pe invitați și să îi ridice de pe scaune, acești invitați erau foarte apatici. Dar, din momentul în care a venit factorul dinamizator (formația excelentă plus vinul foarte bun), toți invitații au devenit dintr-o dată foarte activi, adică au invadat ringul de dans și au dansat non-stop. Dar sunt aceeași invitați, NU alții. 

La fel e și cu neuronii din creierul tău. Ai deja circa o sută de miliarde de neuroni. Cu cât îi pui mai mult la treabă, cu atât poți memora mai mult și cu atât inteligența ta devine mai activă. 

Există și varianta în care să lași o sută de miliarde de neuroni să se plictisească și să stea degeaba. Însă pe aceeași neuroni îi poți dinamiza, exact cum formația bună i-a dinamizat pe invitații de la nuntă. Tu nu ai nevoie de alți neuroni în creier pentru a căpăta inteligență mai multă sau memorie mai mare. 

Și nu e nevoie să crească numărul tău de neuroni pentru a reuși să îți folosești mult mai bine creierul. La nuntă nu era nevoie să vină mai mulți invitați, pentru ca atmosfera nunții să devină veselă. A fost de ajuns să se dinamizeze invitații deja prezenți la nuntă. 

Pentru ca memoria și inteligența ta să crească de două ori nu este nevoie să se dubleze numărul neuronilor din creierul tău. Adică nu este nevoie ca, pe lângă o sută de miliarde de neuroni din creierul tău, să vină încă o sută de miliarde de neuroni și să ai astfel în creier două sute de miliarde de neuroni. Nu. Este suficient să îi pui bine la treabă pe cei o sută de miliarde de neuroni pe care deja îi ai. 

Dacă îți lași neuronii să se plictisească, așa cum formația slabă îi lăsa pe invitații de la nuntă să se plictisească, acești neuroni vor sta și se vor plictisi. Dacă însă îți pui la treabă neuronii, acești neuroni se vor agita și se vor activa, exact cum invitații de la nuntă s-au dinamizat după ce formația bună i-a ridicat de pe scaune. 

Așa cum nunta devine brusc foarte frumoasă doar pentru că invitații s-au dinamizat cu muzica bună, la fel capeți brusc memorie mai mare și inteligență superioară doar pentru că îți dinamizezi neuronii pe care deja îi ai și îi pui la treabă în modul cel mai serios. 

Gândește-te că toți oamenii au circa o sută de miliarde de neuroni în creier. Cineva care obține la examene rezultate de două ori mai bune decât ale colegilor săi NU are în creier două sute de miliarde de neuroni, ci tot o sută de miliarde de neuroni. Diferența o fac oamenii care își pun la treabă neuronii și nu îi lasă să se plictisească.

Claudiu Neacșu

Confort și răsplată...

Tendința foarte firească și care nu poate fi condamnată în niciun fel este să dorim să obținem cât mai repede anumite rezultate. 

Oare ce student nu și-ar dori să ia note maxime la toate examenele și să nu guste niciun fel de eșec și nicio restanță? Oare ce candidat la o anumită facultate nu și-ar dori să apară pe lista celor care au reușit la examenul de admitere? Oare ce sportiv de performanță nu și-ar dori să obțină numai medalii de aur la toate competițiile la care va participa? Rezultatele de orice fel reprezintă ceva pozitiv, ceva ce mereu îi este drag sufletului. 

Rezultatele, atunci când există, reprezintă ceva convingător pentru oricine. Rezultatele sunt recompensa efortului, nu doar vorbe în vânt. Orice fel de rezultat, chiar dacă este mic, reprezintă un start excelent într-un anumit proiect sau într-o acțiune cu bătaie pe termen lung. Nimeni nu poate nega importanța rezultatelor și nimeni nu poate declara că dorința de a obține rezultate nu este ceva firesc. 

Provocarea este alta, ca să nu-i spunem că este o problemă. Provocarea este incompatibilitatea dintre aceste două noțiuni: confort și răsplată. Rezultatele reprezintă, de fapt, o anumită răsplată. Iar răsplata nu vine chiar așa, oricum. Răsplata vine ca urmare a unui efort pe care trebuie să îl faci. Dacă vrei să primești o răsplată mare, trebuie să faci un efort pe măsură, adică un efort mare. Dacă se întâmplă să primești o răsplată mică sau total nemulțumitoare pentru tine, înseamnă că efortul pe care l-ai depus pentru a primi răsplata dorită a fost mic sau de nebăgat în seamă. 

Nemulțumirea are întotdeauna o cauză. Și, dacă vrei mai mult, dacă vrei răsplata care să te mulțumească, trebuie să depui efortul necesar pentru a atrage acea răsplată. Iar efortul nu prea face casă bună cu confortul. Oare de ce? 

Răspunsul stă într-o particularitate foarte interesantă a creierului uman. Astfel, urmând o lege implacabilă a naturii, omul caută plăcerea și evită durerea. Este vorba, până la urmă, despre un mecanism extrem de puternic care asigură supraviețuirea speciei. Iar efortul nu înseamnă automat și confort, ci, dimpotrivă, durere. 

Hai să ne gândim puțin la exemplul cuiva care se antrenează pentru a deveni campion la culturism. El trebuie să meargă sistematic la sală, iar acolo să tragă de fiare. Trasul de fiare presupune și durere, multă durere. E foarte greu să putem vorbi despre un confort al celui care trage de fiare pentru a deveni campion la culturism. Confort este atunci când stai întins pe șezlong, la soare, pe plajă, într-o stare de perfectă relaxare. Confort este și atunci când stai în fotoliu și vizionezi un film la cinema. Confortul înseamnă plăcere, iar efortul înseamnă durere. 

Creierul caută plăcerea și evită durerea. Asta înseamnă că tu te îndepărtezi, din instinct, de tot ceea ce înseamnă efort, fiindcă vrei să eviți durerea. Însă am văzut mai devreme că rezultatele mari se pot obține numai cu efort mare. Tu îți dorești rezultate mari, dar nu îți dorești durerea care însoțește efortul mare. Și atunci, cum faci pentru a rezolva această incompatibilitate? Tu vrei rezultate mari, dar vrei și confort și, în același timp, vrei să eviți orice fel de durere, respectiv orice fel de efort. Vrei cam multe, nu-i așa? Adică vrei să-ți vină totul pe tavă, dar cu disconfort cât mai mic sau chiar inexistent. Oare se poate așa ceva? Care ar fi soluția? 

Avem o ecuație foarte interesantă: rezultate = durere. Adică obții rezultate numai dacă accepți durerea efortului pe care trebuie să îl depui. Dacă nu îți place această ecuație, alternativa este să schimbi ceva în ecuația respectivă. Și ce ai putea să schimbi? Sau ce anume nu ai dori deloc să schimbi? 

Rezultatele nu dorești să le schimbi, ci vrei să le primești neapărat. Asta înseamnă că trebuie să schimbi ceva în ceea ce privește factorul „durere”. 

Ecuația ideală ar arăta așa: rezultate = plăcere. Adică să obții rezultate, dar nu printr-un efort care îți provoacă durere, ci prin ceva care să-ți producă plăcere, printr-o activitate pe care să o desfășori cu drag, ca și cum ar fi cu adevărat activitatea care îți place la nebunie și pe care ai desfășura-o ore întregi pe zi, fără să simți oboseală sau disconfort. Crezi că ar fi posibil așa ceva? Crezi că ar fi posibil să faci în așa fel încât să transformi durerea în plăcere? 

Eu cred că există o cale în acest sens. Calea pe care o propun eu se reduce la acest cuvânt: imaginație. 

Dacă îți imaginezi că ceva este greu și îți produce disconfort sau suferință, chiar așa va fi. Însă, dacă îți imaginezi că ceea ce faci nu este deloc neplăcut, ci, dimpotrivă, ceva care îți produce plăcere, exact asta vei simți atunci când desfășori acțiunea respectivă: plăcere. 

Desigur, mintea ta, dacă este obișnuită cu altceva, la început va respinge această idee. 

Într-adevăr, pare ceva neobișnuit să faci în așa fel încât să transformi neplăcerea în plăcere. Dar, dacă vei conștientiza că imaginația are totuși forța de a realiza această minune, adică de a transforma neplăcerea în plăcere, vei începe să aduci imaginația de partea ta și să o pui la treabă. 

Hai să vedem un exemplu mic, din care să înțelegi ce putere are imaginația și cum anume poate fi ea exploatată. Paul este un tânăr care lucrează în agricultură. El trebuie să facă tot felul de munci care nu sunt tocmai ușoare sau plăcute, cum ar fi, de exemplu, culesul porumbului. Însă Paul are o pasiune: jocurile de strategie, respectiv jocurile în care el trebuie să cucerească mereu noi și noi teritorii. În timp ce culege porumbul, el NU își imaginează că face o muncă grea și neplăcută, ci își imaginează că, de fapt, tocmai se relaxează cu jocul său preferat și care îi produce plăcere. În imaginația sa, știuleții de porumb nu mai sunt știuleți de porumb, ci... teritorii care așteaptă să fie cucerite. Cu cât trec mai mulți știuleți prin mâinile sale, cu atât cucerește mai multe teritorii. 

Și uite așa, prin puterea imaginației, Paul a transformat neplăcerea în plăcere, disconfortul în confort. 

La fel poți să procedezi și tu. Alegi o activitate care îți produce foarte multă plăcere, apoi, în imaginația ta, înlocuiești activitatea neplăcută cu activitatea care îți place cu adevărat. 

Claudiu Neacșu

Superputerea tuturor...

Cineva se poate considera ca fiind slab și neputincios, iar altcineva, dimpotrivă, ca fiind puternic și gata oricând să ia în piept cele mai grele provocări. 

Întrebarea care s-ar putea pune este dacă cel care se crede neputincios este într-adevăr neputincios. De fapt, eu cred că această întrebare nu ar trebui pusă. Corect ar fi să ne întrebăm altceva. 

Ar putea oare un om să se compare cu alt om, în ceea ce privește capacitatea lui de a face sau nu ceva anume? Eu spun că nu. 
Dacă e să facem o comparație, e mai bine să ne gândim la diferența din oameni și animale. Hai să ne gândim la ceea ce fac animalele. Singurul lor scop în viață este să facă rost de hrană, adică de sursa de energie de care are nevoie organismul lor, pentru a-și putea îndeplini mai departe funcțiile. Oare îți poți imagina o pisică, de exemplu, care să stea ore în șir pentru a se gândi la cum își va petrece următoarea iarnă? Așa ceva se poate întâmpla doar în filmele de animație sau în filmele artistice realizate cu mijloace tehnice dintre cele mai avansate. 

În realitate, nicio pisică nu își poate face planuri de viitor. Asta este valabil pentru toate animalele. Din punct de vedere fizic, un elefant este mult mai puternic decât un om. Dacă ar fi să se organizeze o partidă de judo între un elefant și un om, este clar pentru toată lumea că învingător va fi elefantul. 

La fel, dacă ar fi să se organizeze o întrecere la care să participe un leopard și un om și în care să se stabilească cine va alerga cel mai repede, este absolut clar că învingător va fi leopardul. Prin comparație cu foarte multe animale, oamenii sunt lipsiți de capacități fizice elementare. Într-o luptă față în față cu un tigru, de exemplu, omul este lipsit de putere. Însă asta nu înseamnă că oamenii sunt lipsiți de orice fel de putere. 

De fapt, rasa umană se bucură de avantajul unei puteri la care niciun animal nu are acces. Gândul acesta ar trebui să ne ajute să ne simțim mult mai confortabil, nu-i așa? Dacă noi, oamenii, am fi fost lipsiți de orice fel de putere în fața animalelor, ar fi trebuit să fim cu adevărat îngrijorați. 

Din fericire, trebuie să fim fericiți că avem puterea despre care animalele nici măcar nu sunt conștiente. 

Pot să dau acum un exemplu simplu. Dacă vrei să învingi în luptă dreaptă un tigru, nu ai nicio șansă. Singura ta șansă este să folosești puterea de care dispui tu, nu puterea de care dispune tigrul și pe care tu nu o ai. 

Și iată cum procedezi: pregătești planul prin care să construiești o capcană în care să cadă tigrul. Tu POȚI să construiești această capcană, fiindcă îți poți imagina o infinitate de detalii care țin de capcană și de modul ei de funcționare. Momentan, capcana nu există în realitate. Ea este doar o construcție mentală, prezentă doar în mintea ta. Însă asta este suficient pentru tine. Dacă poți proiecta construirea unei capcane, înseamnă că ai cel mai mare avantaj asupra tigrului. Tu poți să alegi dintre o mulțime de variante posibile, pe când tigrul nu poate alege așa cum o faci tu. El doar te poate ataca sau nu, poate fugi din calea ta sau nu. 

Marele tău avantaj este că ai puterea de a vedea în viitor, adică de a-ți imagina cum va fi atunci când construirea capcanei va fi gata. Tigrul nu își poate imagina cum ar putea arăta viitorul. Pentru el, totul se întâmplă aici și acum. Capcana pe care tu o pregătești folosindu-ți și imaginația va fi surpriză totală pentru tigru. Tu, prin puterea pe care o deții, poți să treci dincolo de „aici și acum”. 

Da, aceasta este puterea oamenilor: imaginația. Partea frumoasă este că aceasta este o putere pe care toți oamenii o au, nu doar unii. Este puterea care a dus rasa umană în vârful piramidei trofice. În afara oamenilor, nu mai există pe această planetă vreo altă viețuitoare care să dispună de puterea imaginației. 

Tu, omul care citești aceste rânduri, ești puternic, nu slab. Ai deja o putere colosală: puterea de a vedea ceea ce încă nu există. Dacă oamenii nu ar fi posedat puterea imaginației, adică puterea de a vedea ceea ce încă nu există, ei nu ar fi putut să construiască civilizația pe care o vezi acum. 

Da, imaginația este puterea pe care toți oamenii o au. Desigur, s-ar putea ca asta să ți pară o banalitate. Sigur ai auzit până acum despre imaginație, știai ce înseamnă imaginația, însă eu nu sunt prea sigur dacă te-ai gândit că imaginația ar putea fi într-adevăr o putere pe care tu să o ai. Când spun „putere”, tu te-ai putea gândi la orice înseamnă putere, dar nu la imaginație. Tu știi că, dacă ai destulă putere, ai un avantaj asupra adversarului tău, chiar dacă acest adversar este om, nu animal. De fapt, dacă puterea ta este mai mare decât puterea adversarului tău, îl vei învinge sigur. 

De exemplu, dacă joci șah cu cineva, ai în față un adversar pe care trebuie să-l învingi la jocul de șah. Pentru a-l învinge, strategia ta trebuie să fie mai bună decât a lui. Însă strategia cuprinde niște mutări de șah pe care încă nu le-ai făcut, ci le vei face într-un timp viitor. Fiind în viitor, aceste mutări de șah vor exista mai întâi în imaginația ta. Cu cât îți imaginezi mai bine și mai clar viitoarele mutări pe care le vei face pe tabla de șah, cu atât vei avea șanse mai mari să îți învingi adversarul. 

Câștigă cel care folosește mai bine puterea imensă care este imaginația. Succesul este un joc al imaginării tuturor variantelor care încă nu există în realitate, însă ar putea exista cândva, în viitor. 

Acest joc s-a desfășurat deja la scară planetară, de-a lungul istoriei umanității. Numai tu decizi dacă te vei implica mai departe într-un astfel de joc.

Claudiu Neacșu

Neuronul de succes...

Modul în care creierul funcționează îi fascinează și acum pe oamenii de știință. Și nu numai pe ei. Eu, de exemplu, nu încetez să mă minunez cum de a fost posibil să apară un astfel de miracol numit „gândire”. 

Creierul reprezintă materia care a reușit să devină conștientă de propria ei existență. Fascinant! O piatră nu știe că există. Pietrei îi este total indiferent ce se întâmplă cu ea. Chiar dacă o tocește apa sau cine știe ce moară, pe ea nu o interesează. Nu același lucru se poate spune despre ființele care gândesc. 

Orice viețuitoare care posedă sistem nervos nu poate fi impasibilă cu privire la unele intenții care o privesc direct. Acest tip de reacție este posibil datorită neuronilor. Noi știm că gândim, suntem conștienți de gândurile noastre. Însă câți dintre noi se gândesc la ceea ce înseamnă cu adevărat gândurile? 

Partea interesantă este că un neuron, luat separat, este total lipsit de importanță. Un neuron, dacă îl scoatem din creier și îl ținem izolat, nu poate realiza absolut nimic și nu ne este de niciun folos. Adică este zero barat. Nu contează câte prelungiri are el sau ce potențial poartă în interiorul său. Dacă este singur, nu valorează absolut nimic. Este doar un neuron și atât. Ne putem uita la el, îl putem admira, îl putem analiza, însă nici cea mai mică performanță nu putem scoate de la el. 

Lucrurile se schimbă complet din momentul în care acest neuron începe să se lege de alt neuron. Vor fi doi neuroni conectați. Cei doi neuroni se conectează, la rândul lor, cu alți neuroni. Și așa mai departe. 

Eu stau și mă întreb: De ce a fost nevoie ca natura să creeze acest mecanism al neuronilor care să se conecteze între ei? De ce nu a făcut natura un singur neuron mare și tare, un singur neuron care să stea în creier și să facă posibilă gândirea? De ce, în loc de o sută de miliarde de neuroni existenți în creierul omului, nu există decât un singur neuron în creier, iar acest neuron să fie capabil să gândească? 

Natura are logica ei. Asta e clar. Gândirea, care reprezintă ea însăși o performanță uluitoare la care a ajuns natura, este rezultatul conexiunilor realizate între acele entități numite „neuroni”. Cu cât conexiunile dintre entități sunt mai multe, cu atât performanța este mai mare. Cam la asta se reduce totul. Entități și conexiunile dintre aceste entități. 

Gândirea este rezultatul unor conexiuni. Gândirea și performanța nu pot exista doar prin entitățile în sine. Nici măcar numărul entităților nu contează. Pot fi o sută de miliarde de entități sau pot fi mii de miliarde de entități. Dacă ele nu se conectează între ele, degeaba. 

Creierul omului conține peste o sută de miliarde de neuroni. Și? Ce-i cu asta? Dacă acești neuroni nu s-ar conecta între ei, totul ar fi degeaba. Imaginează-ți că în creier s-ar afla mii de miliarde de neuroni, dar separați unii de alții, fără să se conecteze, fără să se atingă, așa cum nu se ating unii de alții oamenii care merg pe stradă. Care va fi efectul? Zero, bineînțeles. 

Gândirea, adică acest mare succes al naturii, este rezultatul a ceea ce se numește „conexiuni”. De aici putem extrage o concluzie foarte interesantă și foarte utilă pentru toți. Conceptul de „succes” nu poate fi separat de conceptul de „conexiuni”. Legăturile (sau conexiunile) duc la succes. Sub o formă sau alta, legăturile sunt strict necesare tuturor oamenilor care aspiră la succes. Chiar și cel mai singuratic om, dacă dorește să atingă o anumită treaptă a succesului, are nevoie să se folosească de anumite legături cu alți oameni. 

Hai să ne gândim puțin la exemplul în care un pictor foarte talentat are nevoie ca tablourile lui să fie recunoscute ca valori și să fie vândute. S-ar putea ca acest pictor să aibă o viață socială extrem de săracă. El ar putea sta izolat în atelierul său, dedicat creării de alte și alte tablouri, fără să se întâlnească cu alți oameni, fără să lege prietenii noi, fără să socializeze așa cum fac restul oamenilor. El este geniul singuratic și obsedat doar de propria lui artă, pe care vrea să o aducă la nivel de excelență, ba chiar de perfecțiune. Scopul vieții lui este să lase ceva în urma lui, pentru umanitate și pentru viitor. Ideea de a se apropia de oameni îl lasă rece, ba chiar îi displace. 

Însă, până la urmă, nici măcar acest geniu singuratic nu se poate lipsi de ceea ce reprezintă legăturile cu alți oameni. Tablourile lui trebuie să ajungă la cei care doresc să se bucure de aceste tablouri. Pictorul singuratic are nevoie să socializeze măcar cu un singur agent care să îi reprezinte interesele și să îi facă tablourile cunoscute. 

Agentul, la rândul său, trebuie să socializeze cu alți și alți oameni, cu scopul de a aduce tablourile acolo unde le este locul, adică în expoziția pe care să o viziteze tot mai mulți pasionați de arta picturii. 

Practic, ceea ce trebuie tu să înțelegi acum este că, dacă ți-ai propus să obții un mare succes, obligatoriu trebuie să ții cont de factorul „conexiuni”. Trebuie să profiți de orice fel de situație în care ai putea cunoaște oameni noi. Cu cât realizezi mai multe legături cu mai mulți oameni, cu atât șansele tale de a obține succesul cresc. 

Dacă te nemulțumește cumva ceea ce ai obținut până în prezent, șansele nu s-au terminat aici. Pur și simplu fă în așa fel încât să cunoști alți oameni și să menții cu ei legături cât mai apropiate. Dacă te retragi într-o carapace care îți dă iluzia că te-ai simți în siguranță, ți-ai tăiat accesul la noi șanse de a obține succesul. 

Întreabă-te mereu cum ai putea să creezi o rețea tot mai vastă de cunoscuți și conexiuni cu aceștia. Amintește-ți că rațiunea de a fi a neuronilor este să se conecteze mereu între ei, nu să stea izolați. Saltul calitativ se produce atunci când numărul conexiunilor se află în continuă creștere. 

Claudiu Neacșu

Așa-zisa iluzie…

A continua cu înverșunare să înaintezi chiar și pe un drum care pare că nu mai duce nicăieri pare a fi ceva absurd. 

Tu ce ai spune despre cineva care continuă să lupte mai ales după ce toată lumea vede că este înfrânt? Cel mai probabil ai declara că acel luptător fără speranțe este nebun de-a binelea. 

Întrebarea este dacă tu ai înțelege cu adevărat amplitudinea țelului acelui luptător. Măcar ai putea intui că pe el îl mobilizează un scop aflat dincolo de limita înțelegerii tale. Până când nu îți stabilești și tu un astfel de scop, nu ai cum să susții acel tip de luptă extremă. 

Foarte mulți oameni își stabilesc obiective care pot fi atinse relativ ușor. Ei au o logică foarte simplă. Astfel, acțiunea lor se desfășoară până în punctul în care se pot observa rapid rezultate palpabile, adică până în punctul care exclude orice fel de dezamăgire. Nu e deloc greu de înțeles o astfel de logică. 

Iată cam ce își spun cei care se limitează la obiective cât mai ușor de atins: „Ce-i în mână nu-i minciună.” „Hai să fim cu picioarele pe pământ.” „Aici și acum. Doar asta contează.” 

Evitarea dezamăgirilor: acesta este un obiectiv extrem de important pentru oamenii neobișnuiți cu modul de gândire al luptătorilor. Asta nu înseamnă neapărat că este ceva greșit să îți stabilești obiective care pot fi cucerite relativ repede sau cu efort nu exagerat de mare. Greșeala este să îți stabilești NUMAI obiective care pot fi atinse cât mai ușor și cât mai repede. Eu voi aduce aici câteva argumente care să sunțină această afirmație. 

Dacă îți propui un țel care poate fi atins ușor, înseamnă că efortul pentru a atinge acel țel nu este prea mare. Efortul mic înseamnă lipsa acelei pasiuni care să mobilizeze tot ceea ce este mai bun în tine. 

Imaginează-ți puțin pe cineva care se gândește să picteze un tablou, dar nu are deloc pasiunea pentru a face asta. Adică doar și-a propus să picteze un tablou, însă nu este talentat la pictură și nu simte niciun fel de atracție pentru acest domeniu. Neavând această pasiune, această chemare de a crea ceva venit din adâncul sufletului său, el nu poate să dea tot ce e mai bun. Va ieși un tablou, însă acel tablou nu va avea niciun fel de sclipire și îi va lăsa indiferenți pe toți iubitorii de pictură. 

De ce s-a întâmplat așa? Fiindcă lipsa de pasiune nu a scos tot ceea ce era mai bun în cel care s-a apucat să picteze un tablou. De asemenea, lipsa unui scop măreț nu i-a permis acestui amator să își exploateze absolut toate resursele interioare. Prin urmare, lipsa oricărui progres este ceva de la sine înțeles. 

Nu ai cum să progresezi dacă faci numai eforturi mici. Rezultate consistente se obțin prin eforturi duse chiar la extrem, prin acea ardere foarte intensă care are loc în interiorul tău. 

Dacă dai puțin, primești puțin. Dacă dai mult, primești mult. 

Acum aș vrea să închizi ochii și să te gândești cu putere la un scop care este numai al tău, la un scop pe care vrei din tot sufletul să-l vezi transpus în realitate. Nu contează că în acest moment visul tău este imposibil de îndeplinit. Treci peste partea asta cu imposibilitatea. 

Imaginează-ți că dorința ta deja s-a îndeplinit. Ba chiar imaginează-ți cât mai multe detalii ale scenei în care tu trăiești în realitate visul, nu doar în mintea ta. Gândește-te că ești un fel de cameră video care filmează de aproape tot ceea ce se întâmplă în locul acela în care tu te bucuri real de îndeplinirea dorinței tale. Camera video surprinde toate detaliile. Nu-i scapă nimic. 

Tu însă ești mai mult decât o cameră video care filmează imagini și captează sunete. Tu poți să îți imaginezi mult mai multe detalii, chiar și detalii care țin de miros, de gust sau de simțul tactil. Camera video înregistrează imagini și sunet, însă tu îți poți imagina și ce miroase în momentul în care îți trăiești visul. 

Poți să-ți imaginezi senzațiile tactile, adică exact ceea ce nu poate face camera video. Imaginația ta îți poate oferi mult mai multe detalii decât îți poate oferi camera video. Asta înseamnă că poți să trăiești momentele de gustare a îndeplinirii dorinței ca și cum ar fi reale aceste momente. 

Bun, acestea sunt clipele tale de extaz. După ce le trăiești în imaginație, dar nu oricum, ci cu lux de detalii, revii la viața reală și constați că da, acesta este scopul tău. 

Însă mai trebuie să faci ceva. După ce ți-ai adus în imaginație scopul tău, vezi dacă ai dispunerea de a face totul pentru îndeplinirea acestui scop. Dacă observi că nu ai această dispunere, adică ai face ceva pentru scopul tău, dar nu chiar totul, adică ai avea unele rezerve în unele situații, înseamnă că trebuie să revii la visul pe care l-ai trăit în imaginație și să aduci detalii mai multe în acest vis. 

Dacă încă ai ezitări în ceea ce privește disponibilitatea de a te arunca în cea mai dură luptă, înseamnă că detaliile pe care ți le-ai imaginat nu sunt destul de puternice încât să te frigă pe dinăuntru și să te ridice din pat, din comoditatea cu care te-ai obișnuit. 

Cu cât adaugi mai multe detalii picante și fierbinți visului tău, cu atât acest vis contează mai mult pentru tine. Nu are importanță faptul că visul este pe moment inaccesibil sau chiar imposibil de atins. Importantă este tăria visului, scara valorică pe care acesta se situează. 

Numai un scop de amploare uriașă reușește să stoarcă din tine toate resursele de energie, de capacitate de luptă. Numai un țel uriaș și foarte greu, ba chiar aproape imposibil de atins, te ajută să evoluezi, să devii mai bun, mai puternic, mai eficient. 
Țelurile mici și ușor de atins sunt bune doar pentru a-ți da ție satisfacția efemeră că ai reușit să faci ceva mic. Însă țelurile mari, țelurile care par utopice, te transformă cu adevărat într-un luptător, te oțelesc, te călesc și te aduc în rândul elitelor.

Claudiu Neacșu

10, 100, 1000 sau…

Toți oamenii cunosc sensul cuvântului „bogăție”. De asemenea, toți știu ce înseamnă să fii bogat. Dacă la televizor se transmite o știre despre nu știu ce miliardar care și-a petrecut vacanța într-un loc exotic, toți telespectatorii acelei știri cunosc la ce nivel se situează respectivul miliardar. 

De fapt, imaginea miliardarului echivalează cu a omului care, prin diverse metode, mai mult sau mai puțin legale, a reușit să adune sume imense de bani, mult mai mari decât pot spera oamenii obișnuiți că vor obține vreodată. Pentru cei care fac eforturi să supraviețuiască de la un salariu la altul, bogătașii sunt oamenii situați în vârful ierarhiei celor care au îndrăznit să aspire la prosperitate mai multă. 

Tu ce imagine ți-ai format în minte, despre oamenii care reușesc să acumuleze bogăție, respectiv bani mai mulți decât reușește media? De fapt, ce sunt cu adevărat banii? 

Propun să facem un mic experiment imaginar, pentru a înțelege cât mai clar ce sunt banii. 

Imaginează-ți că, în urma unui eveniment planetar asemănător multora prezentate în filmele produse la Hollywood, populația lumii se reduce așa de drastic, încât pe toată planeta nu există decât o sută de oameni. Exact, de la circa șapte miliarde de locuitori ai planetei, se ajunge la numai o sută de oameni norocoși să supraviețuiască. 

Evident, fiind vorba despre o modificare așa de totală a condițiilor sociale și economice, cei o sută de oameni vor fi nevoiți să își modifice stilul de viață și să se adapteze la aceste noi condiții. Ceea ce a fost nu mai este. Viitorul începe exact de la acel grup de o sută de oameni. Istoria lumii, de acum înainte, va fi istoria primilor o sută de oameni ai noii ere. Pornind de la cei o sută de oameni (printre care te afli și tu), populația lumii va crește treptat și va ajunge iar la șapte miliarde de locuitori ai planetei. Însă până acolo trebuie să treacă foarte mulți ani. Deocamdată, populația lumii cuprinde doar o sută de oameni. 

Și hai să imaginăm că ție ți-ar trece prin minte, la un moment dat, să îți depășești condiția socială și să te... îmbogățești. Adică decizi pur și simplu că te-ai săturat de sărăcie și vrei să devii milionar, ba chiar miliardar. Hai să vedem dacă va fi posibil să se îndeplinească acest vis al tău. 

Să presupunem că ai deschis o fabrică în care se produce ceva de care ceilalți nouăzeci și nouă de oameni au mare, dar mare nevoie. Prin urmare, dacă ei au nevoie de acel produs, se vor înghesui să îl cumpere. Prețul optim al produsului este de zece dolari. Presupunând, prin absurd, că tu ai opri sută la sută din prețul produsului, rezultă că, după ce îl vinzi celor nouăzeci și nouă de doritori, obții suma de 990 de dolari. Acesta este totalul profitului tău. 

Păi stai așa. Ceva nu e bine. Cum adică 990 de dolari? DOAR 990 de dolari? Păi tu ai vândut tuturor oamenilor de pe planetă un produs. Ai avut un succes fenomenal. Toți locuitorii planetei au cumpărat produsul tău. Din punct de vedere al amplitudinii succesului, l-ai depășit chiar și pe Bill Gates. Asta înseamnă că ar fi trebuit să devii lejer multimiliardar. 

Și atunci, de ce nu ai devenit miliardar? Doar ai reușit performanța uluitoare de a cuceri piața planetară, adică ai vândut produsul tău tuturor oamenilor din lume. Dacă tu, cel care ai vândut produsul tuturor oamenilor de pe planetă, nu ai devenit super-bogat, ce să mai spună alt om, care nu reușește nici pe departe această performanță? 

De fapt, pe o planetă pe care locuiesc numai o sută de oameni, nimeni nu se poate îmbogăți în așa fel încât să trăiască într-o vilă ultraluxoasă, să conducă un automobil de ultimă generație, să călătorească în cele mai luxuriante locuri ale lumii, să organizeze petreceri pe yahtul personal, să joace golf alături de alți miliardari. 

Altfel spus, pe o planetă pe care locuiesc numai o sută de oameni, nimeni nu poate avea stilul de viață al celor super-bogați. Oare de ce? Dar oare este așa de greu de ghicit răspunsul? Nu, nu e deloc greu. 

Răspunsul este foarte simplu: numărul de o sută de oameni este prea mic pentru a putea susține stilul de viață al milionarilor și miliardarilor. Chiar dacă acest număr ar crește la o mie, la zece mii sau la o sută de mii, tot nu ar fi suficient. 

Secretul celor care acumulează bogății uriașe este simplu: numărul imens al oamenilor care locuiesc pe planetă. Este vorba despre miliarde de oameni, nu despre mii, sau sute de mii. De la fiecare om al planetei, procentul de bani pe care îl primește un super-bogat poate fi extrem de mic, neglijabil, de nebăgat în seamă. Însă nu procentul primit de la fiecare om este secretul succesului și al bogăției, ci numărul foarte mare de oameni. 

Dacă nu ar exista în lume miliardele de oameni, super-bogătașii pe care îi cunoști tu nu ar exista nici ei. Și-ar pierde sensul de a fi vilele de lux, automobilele ultimul răcnet, yahturile personale, petrecerile cu costuri exorbitante. 

Cu alte cuvinte, dacă nu ar exista miliardele de oameni, toți boșii aceia care se scaldă în lux ar fi terminați sau… pur și simplu indivizi obișnuiți, care se hrănesc cu mâncare deloc pretențioasă, care dorm pe paturi modeste și fabricate din materiale ieftine, ușor de procurat. 

Ca să fiu un pic cinic, aș putea spune că marii bogătași ai lumii au inspirația de a profita de numărul de miliarde de locuitori ai planetei, precum și de nevoile și dorințele lor. Oamenii au NEVOIE de benzină pentru automobilele lor? OK, cineva se îmbogățește din vânzarea petrolului. Însă nu petrolul l-a îmbogățit, ci numărul imens de locuitori ai planetei. Fără acest număr, petrolul nu ar valora nimic. Sau, dacă el ar fi util la ceva, sigur nu ar îmbogăți pe nimeni. 

În cazul unei epidemii care să reducă la o sută de locuitori toată populația planetei, vor exista, într-o variantă fericită, o sută de automobile alimentate cu petrol. Nu mai trebuie să spun că cei o sută de conducători auto nu vor transforma pe nimeni în miliardar îmbogățit din afacerile cu petrol. 

Ideea de bază pe care trebuie să o reții este aceasta: OAMENII REPREZINTĂ ADEVĂRATA BOGĂȚIE, NU BANII.

Claudiu Neacșu

Faptul împlinit/neîmplinit…

Fiecare om care își ia inima în dinți și decide să pornească pe drumul întreprinzătorilor pornește, de fapt, pe un traseu imprevizibil, pe care nu știe dinainte ce anume va întâlni sau dacă va atinge sau nu obiectivul stabilit. 

Desigur, planul de acțiune poate fi foarte clar, foarte detaliat și foarte tehnic. Cu toate acestea, rezultatele tot incerte pot fi. 

În fața oricărui întreprinzător se află un fel de ceață foarte deasă și prin care nu se poate vedea nimic. Chiar dacă întreprinzătorul respectiv este un mare vizionar, evoluția proiectului se poate dovedi a fi dincolo de orice fel de viziuni extraordinare și dincolo de orice fel de doză optimistă. Nu ai cum să minimalizezi imprevizibilul, iar întreprinzătorul care înțelege bine ideea de afacere știe la perfecție acest adevăr. 

Și atunci, cum de au unii oameni curaj să se înhame la acțiuni despre care nimeni nu ar putea spune că vor aduce rezultatele dorite? 

Vezi tu, nu toți oamenii își pun această întrebare. Cei care se miră cum de pot unii să se avânte pe drumuri riscante sau al căror capăt nu se distinge aproape deloc, au o gândire diferită de cea a întreprinzătorilor. Ei nu pot să înțeleagă faptul că întreprinzătorii văd și ca pe un joc ceea ce fac. 

Întreprinzătorii nu văd pierderile ca pe o tragedie, ci ca pe elemente care nu pot să lipsească din jocul acela mai special de-a succesul sau de-a lupta pentru succes. 

Imaginează-ți că vrei să câștigi doi dolari, iar pentru a obține cei doi dolari trebuie doar să pariezi un dolar. Și poți avea două variante. 

În prima variantă, te gândești mereu cu frică la posibilitatea de a pierde acel dolar și de a nu te alege cu nimic. 

În a doua variantă, te gândești, ba chiar știi foarte clar, că un dolar pierdut nu poate fi mare lucru pentru tine, în cazul în care nu îi câștigi pe cei doi dolari. 

Dacă te încadrezi în cea de-a doua variantă, înseamnă că posezi spirit de întreprinzător. 

Dacă te încadrezi în prima variantă, înseamnă că cel mai bine pentru tine este să te limitezi la salariul cât de cât sigur pe care îl primești de la angajator. 

Hai să revenim la spiritul temerar al întreprinzătorilor. Cu toate că întreprinzătorul nu știe dinainte dacă, după ce va risca sau va investi un dolar, va câștiga apoi doi dolari, starea lui este optimistă constant, atât înainte de a ajunge în punctul în care se vede cu cei doi dolari câștigați, cât și după ce ajunge în acel punct. Faptul că el este optimist nu depinde de certitudinea sau de incertitudinea câștigării celor doi dolari. 

Asta ar trebui să înțeleagă toți cei care emit tot felul de păreri despre anumite proiecte care încă nu s-au finalizat. 

De fapt, se pot da foarte multe exemple de oameni care, în timp ce un proiect se afla în faza de implementare, adică atunci când încă nu se știa dacă va avea succes sau nu, își exprimau neîncrederea în succesul acelui proiect. Apoi, după ce ei au văzut că proiectul a avut succes, se grăbeau să vină cu tone de laude și de felicitări. Asta ce înseamnă? Ce rost mai are să vii cu laudele după ce succesul a apărut, dacă nu ai crezut în acel proiect atunci când trebuia să crezi, adică exact atunci când totul era mai greu? 

Știi ce se spune: după război, mulți viteji se arată. Când lucrurile par să nu meargă bine, toți dau înapoi, ba chiar declară că eșecul este sigur. Dar, după ce succesul este evident, apar laudele, felicitările de rigoare, aprecierile aduse la cele mai înalte cote. Ce folos? Succesul deja a venit și nu mai are nevoie de laude. Adevăratele laude sunt cele care vin atunci când bătălia este crâncenă și cu rezultate incerte. Laudele sincere sunt cele venite din partea celui care vede luptătorul plin de transpirație, asaltat de dificultăți și incertitudini. 

Este extrem de ușor să dai bir cu fugiții atunci când planul cu care ai pornit la drum pare sortit eșecului. O astfel de ușurință nu are nevoie de niciun fel de laude. 

Însă este foarte greu să rămâi pe baricade atunci când totul pare să fie împotriva ta și a visului tău, când nimic nu pare că merge cum vrei, când victoriile mult așteptate întârzie mai mult decât ar trebui. 

Ei bine, oare ce-ar merita să primească laude? Fuga de pe baricade, atunci când succesul nu apare? Sau încăpățânarea de a rămâne pe baricade, chiar și atunci când lupta pare că este definitiv pierdută? 

Din punctul meu de vedere, merită laude cel care se comportă ca un luptător și care nu vrea să cedeze nici măcar atunci când s-a scurs ultima picătură de speranță în victorie. Laudele nu sunt pentru cei care fug ca niște lași din calea suferinței și a efortului de a lupta chiar și pentru o cauză pierdută. 

Bineînțeles că trebuie lăudat și momentul victoriei. Un om care a reușit să obțină succesul merită aprecieri, laude, chiar și decorații. 

Însă e bine să evităm toți ipocrizia. Dacă nu ai știut să apreciezi pe cineva atunci când se afla în toiul luptei, atunci când transpira și sângera în mijlocul bătăliei, mai ales că nu se știa sigur dacă această bătălie va fi sau nu victorioasă, nu ai dreptul să vii cu elogii atunci când acel om care a luptat din greu a reușit, în sfârșit, să obțină succesul mult dorit. De fapt, regula de bun simț este foarte clară. 

Dacă nu ai vrut să fii alături de cineva atunci când îi era cel mai greu, nu ar trebui să vii lângă el atunci când îi este cel mai bine. 

Încrederea în succes nu înseamnă doar încredere în faptul împlinit, adică în ceea ce s-a realizat deja și se vede concret, în momentul prezent. Încrederea în succes înseamnă să vezi acest succes chiar și atunci când el nu există, chiar și atunci când șansele de obținere a lui sunt minime sau par a fi inexistente. Da, așa gândesc cei cu spirit de luptător în ei.

Claudiu Neacșu

Ca furnicile…

Oamenii de știință încă nu au reușit să își dea seama cum stă treaba cu somnul furnicilor. La ora la care eu scriu aceste rânduri, modul în care furnicile dorm este încă un mare mister. Nu s-a descoperit exact cât dorm furnicile. De asemenea, nu există prea multe informații referitoare la forma somnului furnicilor. 

Un studiu efectuat asupra furnicilor arată că reginele dorm circa nouă ore pe zi, în timp ce furnicile lucrătoare dorm cam jumătate din aceste ore, adică circa patru ore. Mai mult, furnicile lucrătoare nici măcar nu dorm continuu în cele aproape patru ore, ci ațipesc de cam două sute de ori. 

De fapt, furnicile nu au un anumit program pentru somn. Ele pot ațipi oricând, în timpul zilei sau în timpul nopții. Fiecare repriză de somn la furnicile lucrătoare durează cam un minut. În restul timpul, ce crezi că fac furnicile? Muncesc, evident. Hărnicia lor este exemplară. 

Deja este celebră și fabula în care furnica cea harnică nu duce grija timpurilor în care va veni iarna. Furnica muncește și adună din timp rezerve de hrană pentru vremurile grele. Însă nu hărnicia este ceea ce definește, de fapt, viața furnicilor. 
Imaginează-ți că o furnică ar ajunge într-un loc în care nu se mai află alte furnici, pe o insulă în mijlocul oceanului. Furnica aceasta are la dispoziție destule rezerve de hrană. Ar putea să muncească zi și noapte, fără să doarmă deloc, cu singurul scop de a aduna provizii cât mai multe. Oare chiar așa s-ar întâmpla în realitate? Nu, realitatea este alta. 

Furnica nu muncește pentru ea. Fabula cu greierele și furnica este, într-un anume fel, nedreaptă cu furnica, fiindcă nu reflectă tot adevărul. Scopul furnicii nu este să strângă pentru ea. Dacă ar fi să dăm un exemplu de lipsă totală de egoism, acest exemplu i-ar aparține furnicii. 

Oare cum îți poți imagina că o furnică ar putea să își părăsească suratele, să se retragă într-un loc izolat, iar acolo să adune numai pentru ea cât mai multe provizii? S-ar întâmpla în realitate așa ceva? Bineînțeles că nu. 

Deși furnica este foarte harnică și ar fi în stare, ar aduna numai pentru ea cantități uriașe de provizii. S-ar îmbogăți și s-ar putea bucura numai ea de roadele muncii sale. 

Însă furnica pare să știe mai bine decât oricine ce înseamnă echipa. Oricând ar putea să se întrețină singură, adică să fie pe cont propriu. Dar nu face așa ceva. Furnicile înseamnă echipă. Furnicile nu muncesc singure, ci împreună. Ele nu acționează singure, ci în echipă. 

Oare ce diferență este între acțiunea individuală și acțiunea în echipă? Este o diferență enormă! 

Hai să ne gândim la forța unei singure furnici. Cât de puternică este o furnică, dacă o privim doar ca pe un simplu individ? Nici vorbă să fie puternică. O singură furnică este extrem de slabă. Dacă bate vântul mai tare, o poate lua pe sus. 

În comparație cu un elefant, de exemplu, cât de slabă este o singură furnică? O astfel de comparație aproape că este lipsită de sens. O singură furnică nu îi poate face elefantului nici măcar cel mai mic rău. 

Am râde toți cu hohote dacă am vedea o furnică așa de ambițioasă încât să își dorească să răpună un elefant. Indiferent de cât de curajoasă sau de războinică ar fi acea furnică, ea nu va reuși niciodată să pună la pământ un elefant. Chiar dacă și-ar aduna toată voința, eforturile furnicii ar fi egale cu zero. 

Desigur, furnica ar putea avea ideea să se asocieze cu alte furnici, cu scopul de a reuși împreună să îl doboare pe elefant. Oare de câte furnici ar fi nevoie pentru doborârea elefantului? Ce spui dacă echipa aceasta foarte ambițioasă ar cuprinde o mie de furnici? Ar reuși ea să doboare elefantul? O mie de furnici... Sunt destul de multe. Însă ele formează o echipă prea mică pentru a învinge elefantul. 

Dar ce spui de o sută de mii de furnici? O armată uriașă, nu-i așa? Ei bine, nici măcar armata formată din o sută de mii de furnici nu este destul de puternică pentru a pune la pământ elefantul. 

Bine, bine, hai să vedem cât de mare ar trebui să fie acea armată de furnici care să poată doborî un elefant. 

Sincer, nu știu ce să răspund. Adică nu știu câte furnici trebuie să cuprindă exact echipa capabilă să învingă elefantul. Însă știu sigur ceva: dacă toate furnicile din lume s-ar aduna într-o echipă care să acționeze cu un singur scop, adică pentru doborârea elefantului, acea echipă ar reuși sigur și precis să doboare elefantul. Și mă bazez pe ceva foarte exact atunci când spun asta. 

Imaginează-ți că toți oamenii de pe planetă, da, toți oamenii, se adună și acționează cu un singur scop foarte precis: să doboare un singur elefant. Crezi că vor reuși? Bineînțeles că vor reuși! 

Gândește-te ce înseamnă circa șapte miliarde de oameni perfect coordonați și care asaltează un singur elefant. Ei bine, greutatea unei furnici este de circa un milion mai mică decât a unui om. Însă furnicile sunt de un milion de ori mai multe decât oamenii. Asta înseamnă că greutatea totală a furnicilor de pe toată planeta este egală cu greutatea totală a celor circa șapte miliarde de oameni. 

Ecuația este simplă. Dacă toți oamenii de pe planetă reușesc sigur să doboare un elefant, toate furnicile de pe planetă reușesc la fel de sigur să doboare un elefant. 

Practic, acum va trebui să înveți o lecție foarte importantă. 

O singură furnică este foarte harnică și, în același timp, foarte slabă, neputincioasă, incapabilă să realizeze lucruri mari. 
Însă, atunci când vine vorba despre cucerirea unui obiectiv imposibil pentru o singură furnică, respectiv doborârea unui elefant, acest obiectiv devine perfect posibil dacă acea furnică neputincioasă se integrează într-o echipă uriașă, formată din toate furnicile de pe planetă. 

Fiecare om are o putere foarte mică, neglijabilă. 

Oamenii ar deveni extrem de eficienți dacă ar acționa precum furnicile, adică în echipă, toți în același gând, toți în aceeași direcție: transformarea imposibilului în posibil. 

Claudiu Neacșu

Planeta creierelor…

Lumea este plină de afaceri de succes și de oameni care au reușit să atingă treptele cele mai înalte ale prosperității. Acesta este un adevăr incontestabil. 

În același timp, este adevărat că în jurul acestor oameni de succes există cei prinși în țesătura unui destin care pare să nu le fie prea favorabil. Da, inițiativa pare să nu fie la îndemâna oricui. Dar oare chiar acesta să fie adevărul? Oare nu există un sistem pe care să îl poată urma chiar și cei care nu dispun de mijloacele celor foarte bogați și care să le aducă succesul dorit? 

Dacă ne gândim la sistem, ne vine în minte ideea de rețetă, de cale care poate fi urmată fără mari bătăi de cap. Cine nu și-ar dori așa ceva? Există astfel de rețete? Probabil. 

Eu am o oarecare rezervă în a crede asta. Oricum, știu că orice fel de rețetă a succesului, oricât ar fi ea de infailibilă, tot are nevoie de investiția de suflet al celui care vrea să o aplice. 

Hai să ne gândim puțin la simpla rețetă de preparare a ciorbei. Chiar dacă rețeta este simplă, ea tot solicită atenția și interesul celui care o folosește. Nu doar amesteci acolo niște ingrediente și gata, a ieșit ciorba. Nu este suficient să rostești formula magică și să pocnești din degete. 

Orice fel de progres solicită mai ales gândire. Intenția care se oprește la nivel de intenție este eșec sigur. Ceea ce vedem noi ca fiind elita, reprezintă rezultatul unui proces. Elita nu a ajuns chiar din întâmplare acolo unde este. Este evident că oamenii de succes și-au dat silința pentru a atinge culmile succesului. Au urmat un plan și au făcut în așa fel încât să depășească toate limitele care încercau să îi blocheze. Prin urmare, drumul lor beneficia de o iluminare mai specială, cea care nu îți cere să te antrenezi din greu pentru a deveni abil în ceea ce privește arta succesului, ci doar te ajută să te adaptezi la schimbări și să-ți focalizezi toate eforturile spre înfăptuirea miracolului care se numește „succes colosal”. 

Ceea ce unora li se par a fi fantasme numai bune de povestit copiilor la ora culcării, pentru cei cu atitudine de învingător reprezintă clarviziune. Elitele nu s-au împiedicat niciodată de părerile celor care nu știu ce presupune succesul sau ale celor care emit tot timpul numai energie mentală negativă. Ele au urmat instinctiv drumul în care succesul este garantat numai dacă ești dispus să plătești prețul. 

A fi om de succes înseamnă să gândești independent de condiționările din jurul tău. De fapt, succesul înseamnă să îți folosești creierul într-o manieră diferită de a altor oameni, mai ales de a celor pot fi considerați groparii dorinței. Cred că ai văzut imagini luate din satelit, fotografii ale orașelor așa cum se văd ele noaptea, de undeva de foarte sus. Astfel de fotografii sunt fascinante. Galaxii de lumini. Cu cât orașele au mai multe clădiri cu surse de iluminare care funcționează, cu atât ele se văd mai frumos de acolo, de la înălțimea imensă la care plutește satelitul. 

Este evident că nu ai cum să observi orașele ale căror locuințe nu țin becurile aprinse pe timp de noapte. Acum imaginează-ți că privești de sus pământul, de undeva din înălțimea cerului, numai că, în loc de orașe, trebuie să observi creierele tuturor oamenilor de pe planetă. Cumva, tu poți să vezi numai creierele, aflate în mișcare dintr-un loc în celălalt. Ai de observat un adevărat furnicar de creiere. Fascinant spectacol! 

Și acum imaginează-ți că unele creiere au activitate mentală mai intensă, altele mai puțin intensă. Cele cu activitatea mentală cea mai intensă produc cea mai mare cantitate de lumină. Altfel spus, creierele în care neuronii se conectează în cele mai multe moduri produc și cantitatea cea mai mare de lumină. Vei observa că astfel de creiere se mișcă de cele mai multe ori prin medii în care se derulează mari afaceri sau proiecte de mare succes. Ele sunt străbătute mereu de idei tot mai multe, precum și de încercări nenumărate de a pune cap la cap idei noi, de a construi proiecte eficiente, de a rezolva cât mai repede tot felul de probleme. 

Da, cei care reușesc să avanseze pe scara succesului sunt cei care își exploatează cât mai mult capacitățile creierului, puterea mentală, posibilitățile infinite ale neuronilor de a se conecta între ei. Oamenii dedicați succesului sunt obsedați să scoată din creierele lor tot ce poate fi scos, fără niciun fel de menajamente. Dacă activitatea mentală s-ar exprima și prin luminozitate, atunci, de acolo, de sus, ai observa destul de ușor strălucirea creierelor care fac eforturi să fie eficiente. 

Am putea spune că noi locuim pe planeta creierelor care se împart în două categorii: ahtiate după succes și indiferente la ideea de succes. Nu e nimic rău să fii ahtiat  după succes, dacă acționezi să atingi numai prin mijloace morale acest succes. Pentru creierul tău este o adevărată binecuvântare să te servească pentru atingerea unui țel măreț. Dacă există chiar și cea mai mică șansă de a exploata o alternativă care să te smulgă dintr-o poziție inferioară și să te conducă neabătut spre acumulări constituite în adevărate puncte de cotitură, folosește-o fără nici cea mai mică ezitare. 

Dorința ta de a acumula succes după succes va reuși să magnetizeze toate ocaziile prin care să mergi numai înainte. Este mai bine pentru tine să nu subestimezi capacitatea creierului de a transforma orice eșec într-un nou început spre alte și alte izbânzi. Pierderi există doar acolo unde se află limitare a curajului, a dorinței de a lupta. 

Renunțarea la luptă este un fel de permisiune pentru pătrunderea în viața ta a mediocrității, a negativismului și a căderii definitive în groapa ratării. Lupta îndârjită pentru atingerea succesului este instrumentul de înlăturare a tuturor forțelor potrivnice progresului și de canalizare a forței tale invizibile spre realizarea capodoperei pe care o meriți. 

Învață din greșeli și îndrăznește să urmezi calea în care crezi. 

Mintea ta este călăuza pe drumul valorificării tuturor resurselor succesului.

Claudiu Neacșu

A fost altceva, de fapt…

Este foarte ușor ca un scop splendid să impresioneze pe cineva. 

Impactul unui vis frumos poate fi așa de mare, încât să genereze imediat acțiune din partea celui care a văzut deja foarte clar frumusețea respectivă. 

Ce poate să facă un om care într-o bună decide că visul lui cel mare este, de exemplu, să câștige un milion de dolari? Evident, pasul următor este să treacă la acțiune. Dorința este prezentă în mintea și în inima lui, așa că are toate șansele ca ea să se transforme în realitate. Dorința se constituie în energia necesară efectuării primului pas. 

Acest om este liber să își spună, ba chiar să își repete zilnic: „Voi persevera până când îmi voi atinge scopul!” 

Perfect! Bravo lui! Perseverența să îi fie ghidul care să îi lumineze calea! Pentru un scop așa de măreț cum este cel de a ajunge în posesia sumei de un milion de dolari, perseverența este o cerință obligatorie. 

Temerarul care pornește pe drumul câștigării unui milion de dolari știe de la bun început că trebuie să își facă din perseverență prietenul lui cel mai bun, însoțitorul permanent al tuturor eforturilor pe care le va depune. Dorința fiind mare, entuziasmul este și el pe măsură, adică tot mare, astfel că îl poate susține perfect pe temerar, pe drumul său. 

În prima zi de acțiune, totul decurge ca pe roate. Entuziasmul este la cote maxime. Asta înseamnă că, dacă vreun obstacol se ivește în cale, perseverența îl va depăși fără probleme. Nu contează că scopul încă nu a fost atins. 

Urmează a doua zi. Dacă și acum se află obstacole pe drum, exploratorul succesului, înarmat cu ideea de perseverență, le va depăși cu bine. În a treia zi este posibil ca obstacolele să persiste. 

Și ce se întâmplă oare dacă și în a patra zi obstacolele persistă, iar rezultatele mulțumitoare tot nu au apărut? Temerarul va trece peste ele, ajutându-se de perseverență, exact așa cum și-a propus de la bun început. 

În teorie, totul decurge bine și frumos. Dar în realitate? 

Ei bine, în realitate oamenii se comportă altfel decât am prezentat eu în acest exemplu idealizat. Este o mare diferență între a îmbrățișa cu dragoste ideea de perseverență și perseverența în sine. Între a spune „Voi persevera!” și acțiunea concretă de a persevera este o diferență ca de la cer la pământ. 

În viața reală, foarte mulți oameni pornesc la drum plini de entuziasm, hotărâți să persevereze până la atingerea scopului. Apoi, pe drum, apare oboseala. Apar obstacolele. Rezultatele refuză să se arate. Ei acționează cât acționează, apoi, dezamăgiți de lipsa rezultatelor, renunță. Oare asta înseamnă că au perseverat? Nu! 

Tu trebuie să știi acum ceva foarte important. Din clipa în care ai renunțat, tot ceea ce credeai că a fost perseverență se anulează instant. 

Să spunem că în prima zi acționezi cu putere, chiar dacă rezultatele refuză să se arate. Asta înseamnă că ai putea spune că ai perseverat. Dacă acționezi și în a doua zi, dar fără rezultate, poți spune că ai perseverat. Dar, dacă în a treia zi ai renunțat, toată perseverența ta din primele două zile se anulează. Gata! Nu a fost vorba despre perseverență, ci doar despre simple încercări. Nu ai perseverat, ci doar ai crezut că perseverezi. A fost doar o simplă încercare, nu o hotărâre puternică de a nu te opri niciodată. 

Nu contează câți metri parcurgi pe drumul care te duce spre scopul tău. Contează să ajungi la destinație. Dacă, de exemplu, drumul până la destinație are o mie de metri, dar tu te oprești după nouă sute nouăzeci și nouă de metri, toată distanța pe care ai parcurs-o s-a anulat instant. E ca și cum nu ai înaintat deloc. Ai rămas pe undeva pe drum, dar nu ai ajuns la destinație. Iar asta echivalează cu situația în care nici măcar nu ai pornit la drum. Fie că nu ai înaintat nici măcar un metru, fie că mai ai de mers un metru până când să ajungi la destinație, dar te oprești, este același lucru. 

La fel este și cu perseverența. Ori mergi și nu te mai oprești niciodată, ori nu mai mergi deloc. Dar nu poți spune: „Știi, eu am perseverat, dar n-am văzut rezultate, așa că m-am oprit.” 

Să știi că, dacă te-ai oprit, înseamnă că nu ai perseverat. Motivul cu „N-am avut rezultate...” nu stă în picioare atunci când vine vorba despre perseverență. 

Cei care sunt cu adevărat perseverenți au un principiul simplu și clar: 

MERGI CONTINUU! 

Chiar dacă momentan nu ai obținut rezultate, mergi mai departe! Perseverează! Nu poți să știi niciodată când anume vei obține rezultatul dorit, așa că înaintează. 

Atâta vreme cât ești în viață, trebuie să înaintezi mereu, indiferent de ceea ce crezi tu despre prezența sau absența rezultatelor. 

Perseverența înseamnă să mergi mai departe, chiar și în situația în care ai încasat numai eșecuri și dezamăgiri, chiar și atunci când ți se pare că nu mai există nicio speranță de reușită, niciodată. Asta înseamnă perseverența. 

Omul perseverent nu știe ce înseamnă să tragă pe dreapta și să se relaxeze. Planul lui mental este întărit zi de zi cu afirmații mobilizatoare, în ciuda tuturor eșecurilor. Faptul de a fi nemulțumit de rezultatele de moment poate fi o cauză pentru renunțare sau, dimpotrivă, pentru perseverență pasionată. Dacă tu îți dorești cu adevărat ceva, dar cu adevărat, constrângerea limitărilor pe care le întâmpini nu te împiedică să perseverezi. 

Cei care au un vis magnetic, cei care se străduiesc permanent să înainteze pas cu pas, nu știu ce înseamnă confortul unei vieți obișnuite. Ei se adaptează la orice fel de împotriviri și își mențin clipă de clipă fluxul intens de gânduri care să îi însuflețească. Tu ești apt să obții prosperitatea pe care o dorești și să ajungi pe cele mai înalte culmi ale succesului. Prin perseverență, viața ta întreagă devine o arhitectură a vibrațiilor magice pe care numai cei dotați cu energie mentală pozitivă le cunosc. 

Stăruința poate cu adevărat să elimine piedicile și să îți clădească edificiul succesului dorit.

Claudiu Neacșu

Un contract special…

Cred că oricine știe ce înseamnă un contract. 

Dacă ar fi să folosesc o definiție simplă, contractul este un fel de înțelegere între doi sau mai mulți oameni, însă o înțelegere scrisă pe hârtie. De ce scrisă pe hârtie? Fiindcă scrisul și hârtia rămân. Dacă oamenii se răzgândesc, hârtia nu uită și nu se răzgândește. Dacă oamenii pot avea unele probleme cu memoria, hârtia nu are astfel de probleme. Din momentul în care ai scris și ai semnat, scrisul și semnătura rămân, nu se pierd. Pin urmare, contractul presupune o obligație, iar cei care semnează contractul trebuie să respecte obligația. 

Contractul este un fel de asigurare că ceea ce promiți nu rămâne la stadiul de simplă promisiune și care riscă să nu fie confirmată în realitate. Hai să spunem că oamenii dorm mai liniștiți atunci când știu că au încheiat un contract. Siguranța înseamnă liniște, iar liniștea înseamnă un somn mai bun și mai odihnitor. 

Dar hai să vedem cum ar fi să închei un contract cu tine însuți. Ți se pare ciudată ideea asta? Și de ce ar fi nevoie să închei un contract cu tine însuți? 

Un contract presupune existența a măcar două părți care să semneze. Însă, dacă este vorba despre o singură persoană, adică despre tine, care sunt acele două părți? Semnezi tu de două ori pe același contract? 

Reține că acum vorbim despre un contract special, nu despre orice fel de contract. Dar, chiar dacă este special, acest contract trebuie să conțină niște precizări cu privire la drepturi și obligații. Da, contractul îți asigură drepturi, dar, în același timp, te obligă la ceva anume. 

Hai să începem cu drepturile. Contractul special îți dă dreptul de a te bucura de o viață excepțională. Cea mai fierbinte dorință a ta s-a îndeplinit deja. Asta înseamnă că trăiești pe deplin fericirea de a-ți vedea visul cu ochii și de a savura în mod palpabil acest vis. În loc să te plafonezi într-o viață modestă și lipsită de satisfacții deosebite, ai la dispoziție fericirea de a-ți vedea îndeplinite idealurile în care ai investit efort, perseverență, voință. 

Un întreg univers de posibilități se deschide în fața ta. Avalanșa de succes te urmează aproape în fiecare zi, ca și cum ar fi ceva absolut banal. Ai o viață socială activă. Poți pătrunde în cercuri superioare, unde întâlnești noi resurse prin care să îți crești și mai mult succesul deja construit pe baze solide și trainice. Ești un om biruitor, un om dotat cu puteri superioare, un luptător curajos și care este dispus să revină oricând pe câmpul de luptă. 

Abundența este parte firească a vieții tale, ca recompensă a credinței cu care ți-ai urmărit visul. Orice fel de afacere ai începe, ea devine un succes incontestabil. 

Acestea sunt drepturile pe care ți le asigură contractul cu tine însuți. 

Da, da, drepturi, dar hai să trecem la partea de obligații. Este o parte mai puțin plăcută, dar absolut necesară pentru ca tu să ajungi să te bucuri de drepturile specificate în contractul acesta mai special. 

În continuare citești despre obligațiile tale. Trebuie să crezi cu sinceritate în posibilitatea că vei avea succes. Aceasta este o obligație extrem de importantă. Trebuie să sfidezi riscurile și obstacolele. Dacă proiectul tău este mai dificil, trebuie să îl urmezi cu migală, să îți faci un program disciplinat de lucru și să te ții cu dinții de acest program. 

Insistența cu care să îți urmezi visul este, de asemenea, o obligație ultraimportantă. Consideră-te neînfrânt și elimină-ți toate punctele slabe. Luptă cu fanatism (iar aici este vorba despre un fanatism în sens pozitiv, desigur), ca și cum toate incertitudinile s-au evaporat, iar succesul tău este o certitudine. 

Cum reacționezi atunci când trebuie să dai piept cu obstacolele? Dai înapoi sau mergi tot înainte? Desigur, mergi tot înainte. Din sărăcie nu ai cum să ieși dacă nu te încumeți să urmezi cele mai mărețe strategii de succes. Din orice fel de eșec tragi o învățătură extrem de prețioasă, o experiență care devine forța pozitivă canalizată spre obținerea continuă de realizări concrete. 

Dacă îți pasă cu adevărat de succesul tău, ai obligația de a ucide orice fel de anxietate care îți mai bântuie prin suflet și să investești cea mai mare cantitate de voință. Numai așa poți influența decisiv mersul evenimentelor. Numai așa poți transforma imposibilul în posibil. Perseverența, după ce o transformi în obiectul zilnic al unui antrenament feroce, devine magnetul care îți aduce succes după succes. Este posibil să îți atingi visul, dar numai dacă urmezi fără șovăială ceea ce acum se află în imaginația ta. 

Dacă stăpânești în modul cel mai însuflețitor jocul posibilităților care se deschid în fața ta, vei constata că mintea subconștientă te ajută să iei numai acele decizii de valorificare totală a oportunităților. Ai obligația de a nu cădea niciodată în groapa pesimismului, de a nu te îngrijora cu privire la eventualele eșecuri. Ai obligația să transformi în lecții toate eșecurile. Perseverența exemplară este ca o garanție a succesului. 

Menține-ți viziunea și acționează cu fermitate, cu înverșunare, optimist și fără nicio îndoială. Deschide-ți mintea și imaginează-ți că schimbarea pentru care lupți a venit deja. Ai pornit pe un drum provocator, un drum al înălțării spre culmile succesului. Menține-te destul de maleabil încât să fii capabil să te încurajezi chiar și în cele mai grele momente ale tale. Tu îți poți controla în profunzime resorturile acelea supraomenești de explorare a celor mai îndrăznețe visuri. 

Marea ta provocare este să te ferești de tot ceea ce înseamnă aspirație mediocră și să urmezi numai principii care să formeze un adevărat propulsor spre realizări uriașe. 

Desigur, lista obligațiilor poate continua. Ideea este să înțelegi perfect importanța respectării acestor obligații. 

Nu este de ajuns să închei un contract cu tine însuți. Important este să îi respecți toate clauzele. Numai așa vei face ca obiectivele să devină câștiguri. Dacă nu te abați de la îndeplinirea obligațiilor specificate în contractul special cu tine însuți, drepturile scrise în acel contract vor deveni într-o bună zi realitatea pe care o dorești așa de mult.

Claudiu Neacșu

Ei cunosc realitatea...

Oamenii cu o dorință fierbinte nu se mulțumesc cu inerția unei vieți în care niciodată nu primesc atât cât merită. Ei sunt gata să schimbe direcția și, din momentul în care au luat această hotărâre, nu se vor clinti din decizia de a-și transforma zi de zi destinul. Amânarea nu este o opțiune pentru ei. Chiar dacă au de-a face și cu obstacole, ei se comportă sfidător cu ele. Dificultățile îi ambiționează și mai tare. Greutățile îi fac conștienți de faptul că succesul veritabil vine treptat, prin multă muncă, prin respect față de valorile care contează cu adevărat. 

Este bine cunoscut „conflictul” veșnic dintre visători și realiști. 

Visătorii sunt cei implicați în mod consecvent în procesul de autodepășire, cei care au o manie pozitivă de a învinge toate adversitățile, de a depăși inerția și mentalitatea de victimă. Ei nu se mulțumesc cu ceea ce au și doresc mereu să obțină maxim de rezultate. Ambiția lor este nemăsurată, iar conduita de luptător este pe măsura acestei ambiții. Ei nu își fac griji pentru ziua de mâine, fiindcă sunt conștienți de comanda care le aparține, de potențialul nelimitat care zace în interiorul lor. Ei văd foarte clar viitorul. Și, pentru acest viitor, ei acționează sârguitori, fără să amâne niciun pas care îi poate conduce spre următorul salt calitativ. Sunt capabili să își înfrângă nerăbdarea, fiindcă sunt determinați să urmărească fiecare eveniment care să îi proiecteze în planul biruinței. Deși dorința lor de perfecțiune este nesecată, nu se descurajează atunci când se întâmplă să eșueze. 

Înfrângerile nu pot să îngenuncheze ideea prezentă în creier. Ideea întotdeauna vibrează la cote maxime și îi ajută să treacă peste toate momentele grele. Visătorii nu se tem să riște calculat pentru îndeplinirea visului lor. Orice fel de eșec nu este motiv de scuze, ci, dimpotrivă, o ocazie pentru a schimba strategiile și pentru a depăși impasul de moment. 

Observi că pot să dezvolt o listă foarte lungă de calități pe care visătorii le pot dovedi. Și totuși, oamenii realiști, adică cei aflați în tabăra opusă, consideră că visătorii sunt rupți de realitate, pierduți în lumea lor de himere și utopii. 

Dar ce aș putea să scriu eu despre realiști? Nu prea multe. Nu că nu aș vrea, ci că nu prea am ce. Realiștii știu doar atât: aici și acum. Pentru ei contează numai ceea ce se vede, iar ceea ce este vizibil acum este foarte mic în comparație cu viziunea visătorilor. 

Realiștii declară răspicat că ei și numai ei cunosc realitatea. Mai mult, ei le spun visătorilor, ori de câte ori au ocazia: „Trezește-te la realitate și nu mai visa!” 

Cu alte cuvinte, visătorii sunt, în opinia realiștilor, oameni care nu au legătură cu realitatea sau cu ceea ce se întâmplă real și concret în lumea asta, nu în lumea imaginară sau în tot felul de proiecte care este posibil să se materializeze cândva. 

Dar oare visătorii sunt într-adevăr rupți de realitate? Nu, nici pe departe. Dimpotrivă, dorințele visătorilor sunt teribil de concrete. Dacă ar fi să stai lângă un visător și să îl asculți cum își descrie dorințele, vei primi un fluviu de detalii concrete. 

Dorințele realiștilor nu pot fi descrise cu o astfel de abundență de detalii palpabile. De fapt, dorințele realiștilor sunt extrem de sărace și pot fi descrise în câteva cuvinte sau în câteva fraze. Îți pot spune eu, de pe acum, cam ce își doresc realiștii: o casă, o mașină, o familie fericită, un job plătit bine, vacanțe în locurile frumoase ale lumii. În mare, cam acestea sunt dorințele realiștilor. 

Desigur, sunt dorințe firești, de oameni normali. Nu sunt nici pe departe dorințe greșite. Numai că ele se încadrează într-un spațiu motivațional foarte limitat. 

Dorințele visătorilor nu sunt niciodată limitate. Pentru visători nu se oprește totul la stadiul de dorință. Ei și acționează. Iar realiștii asta nu pot înțelege. Visătorii conduși de dorințe care pot fi descrise cu torente de fraze extrem de detaliate și palpabile acționează într-un mod foarte concret. 

Din acest punct de vedere, am putea spune că visătorii sunt chiar mai bine ancorați în realitate decât realiștii. Fiecare pas cu care visătorii înaintează reprezintă o realizare palpabilă. Dacă nu ar fi așa, visătorii ar ști că nu se pot apropia de visul lor. Iar asta ar fi dureros pentru ei. Însă visătorii găsesc întotdeauna calea prin care să se îndepărteze de durere și să se apropie, cu pași mici și concreți, de realitatea care numai lor le aparține. 

Recomandarea mea este să urmezi exemplul visătorilor. Dacă faci eforturi să anticipezi cu seriozitate momentul în care vei prospera și te vei bucura de realitatea visului tău, acel moment va veni spre tine cu siguranță din ce în ce mai mare. 

Dorința ta fierbinte acționează ca un magician care transformă visul în realitate. Responsabilitatea propriului tău viitor îți aparține. Dacă ai așteptări mici, vei obține rezultate mici. Dacă ai așteptări mari, vei obține rezultate mari. 

Victoria înseamnă să pornești acum, în mod concret, ofensiva spre cele mai îndrăznețe piscuri, într-o aventură care îți poate schimba viața. Conștiința propriului tău succes determină acea evoluție care altora li se va părea neobișnuită sau pur și simplu noroc. Ei bine, nu. Îndrăzneala ta titanică este cea care comandă și face ca acumularea de pas după pas să devină o obișnuință, un mod de viață. 

Poți trece fiecare prag, dacă ești suficient de încăpățânat. Este perfect dacă ești talentat în domeniul în care vrei să reușești, dar este grozav dacă îți păstrezi în toate ocaziile stăpânirea de sine. Afirmațiile pozitive pe care le folosești îți oferă libertatea de a acționa și de a învinge, de a-ți perfecționa constant mijloacele de acțiune, de a fi mereu tot mai productiv. 

Realismul înseamnă să simți că poți reuși în ceea ce ți-ai propus și să crezi cu tărie că într-adevăr vei reuși. 

Credința și visul fierbinte formează declanșatorul lanțului de reacții care duc la succes, în cele din urmă. Obsesia cu care îți urmărești visul și înverșunarea cu care lupți vor face diferența.

Fii devotat visului tău și vei reuși să-l vezi transpus în realitate!

Claudiu Neacșu