Aceiași nuntași…

Nunta poate fi un eveniment foarte plăcut. Este o ocazie excelentă de a reuni într-un singur loc mai mulți oameni care se cunosc între ei mai mult sau mai puțin. 

Desigur, unii invitați nu se cunosc deloc între ei. De ce? Fiindcă mirii își invită la nuntă rudele și cunoscuții lor. Nașii își invită și ei rudele și cunoscuții lor. Și astfel se poate întâmpla ca invitații din partea mirilor să nu se cunoască deloc cu invitații din partea nașilor. 

Dar oare asta ar fi o mare problemă la nuntă? Nu, nu ar trebui să fie. Nunta este un eveniment vesel, un motiv de bucurie și distracție pentru toți. La o petrecere nu este obligatoriu ca toți invitații să se cunoască între ei, pentru ca petrecerea să fie o reușită. Ce, nu mai pot oamenii să danseze dacă nu se cunosc între ei? 

Vezi cam cum este în discotecă, de exemplu, locul în care cei mai mulți oameni poate nu s-au mai văzut niciodată. În discotecă oare nu se mai distrează cei care ocupă ringul de dans? Ba da, se distrează fenomenal de bine. Dacă le place muzica, este totul minunat. 

La nuntă e la fel. Dacă muzica este bună, totul este perfect. Și se spune că și vinul trebuie să fie bun la nuntă. Muzică bună și vin bun: acestea sunt cele două elemente care chiar nu trebuie să lipsească de la o nuntă. Dacă vinul este bun, dar muzica nu e bună, nu e bine. 

Ce să facă invitații care doar beau vin bun, dar nu au muzică bună și care să-i facă să danseze? Să se îmbete și să se uite unii la alții? Sau ce să facă invitații care au muzică bună, dar nu au vin din care măcar un pahar să poată bea cu plăcere? Vor dansa, dar mai mult așa, de complezență. 

Acum imaginează-ți că nunta a început, dar vinul nu este deloc bun, iar formația... cântă ca vai de ea, asta când nu face pauze interminabile. Ce crezi că vor face invitații de la nuntă? Cam care este tabloul pe care îl vezi în fața ochilor? Tabloul este... jalnic. Vezi invitați care stau plictisiți la mesele lor, unii chiar căscând și așteptând să plece cât mai repede acasă. Unii mai ies la câte o țigară, în încercarea de a face ceva care să le mai atenueze plictiseala. Unii mănâncă și discută tot felul de banalități. Și sunt o sută de invitați la nuntă. Dar ce folos că sunt o sută de invitați, dacă toți stau într-o apatie continuă, iar atmosfera la nuntă este foarte sumbră? E o nuntă care parcă nu are niciun fel de viață în ea. 

Acum hai să ne imaginăm că la această nuntă vine o altă formație, cu totul diferită de cea de dinaintea ei. Vinul este și el înlocuit. Noua formație începe să cânte. Dar cântă niște melodii așa de antrenante și de frumoase, încât toți cei o sută de invitați se ridică de la mese, vin pe ringul de dans și dansează cu mare chef. Dintr-o dată, nunta a devenit foarte frumoasă, ca de vis. Vin bun, muzică excelentă. Toți invitații dansează non-stop, fermecați de melodiile excepționale ale formației. Dans și bucurie, continuu. Asta da nuntă! 

Însă la nuntă sunt aceiași o sută de invitați care mai devreme se plictiseau de nu mai știau ce să facă. Adică nu au venit alți invitați, cu chef mai mare de distracție. S-au înlocuit doar aceste două elemente: vinul și muzica. Dar nu s-au înlocuit invitații. 

Exemplul acesta cu nunta vrea să îți demonstreze ceva extrem de important. Creierul tău conține circa o sută de miliarde de neuroni. Acești neuroni sunt ca invitații de la nuntă. Ai văzut ce s-a întâmplat la nuntă. Dacă nu exista ceva care să îi dinamizeze pe invitați și să îi ridice de pe scaune, acești invitați erau foarte apatici. Dar, din momentul în care a venit factorul dinamizator (formația excelentă plus vinul foarte bun), toți invitații au devenit dintr-o dată foarte activi, adică au invadat ringul de dans și au dansat non-stop. Dar sunt aceeași invitați, NU alții. 

La fel e și cu neuronii din creierul tău. Ai deja circa o sută de miliarde de neuroni. Cu cât îi pui mai mult la treabă, cu atât poți memora mai mult și cu atât inteligența ta devine mai activă. 

Există și varianta în care să lași o sută de miliarde de neuroni să se plictisească și să stea degeaba. Însă pe aceeași neuroni îi poți dinamiza, exact cum formația bună i-a dinamizat pe invitații de la nuntă. Tu nu ai nevoie de alți neuroni în creier pentru a căpăta inteligență mai multă sau memorie mai mare. 

Și nu e nevoie să crească numărul tău de neuroni pentru a reuși să îți folosești mult mai bine creierul. La nuntă nu era nevoie să vină mai mulți invitați, pentru ca atmosfera nunții să devină veselă. A fost de ajuns să se dinamizeze invitații deja prezenți la nuntă. 

Pentru ca memoria și inteligența ta să crească de două ori nu este nevoie să se dubleze numărul neuronilor din creierul tău. Adică nu este nevoie ca, pe lângă o sută de miliarde de neuroni din creierul tău, să vină încă o sută de miliarde de neuroni și să ai astfel în creier două sute de miliarde de neuroni. Nu. Este suficient să îi pui bine la treabă pe cei o sută de miliarde de neuroni pe care deja îi ai. 

Dacă îți lași neuronii să se plictisească, așa cum formația slabă îi lăsa pe invitații de la nuntă să se plictisească, acești neuroni vor sta și se vor plictisi. Dacă însă îți pui la treabă neuronii, acești neuroni se vor agita și se vor activa, exact cum invitații de la nuntă s-au dinamizat după ce formația bună i-a ridicat de pe scaune. 

Așa cum nunta devine brusc foarte frumoasă doar pentru că invitații s-au dinamizat cu muzica bună, la fel capeți brusc memorie mai mare și inteligență superioară doar pentru că îți dinamizezi neuronii pe care deja îi ai și îi pui la treabă în modul cel mai serios. 

Gândește-te că toți oamenii au circa o sută de miliarde de neuroni în creier. Cineva care obține la examene rezultate de două ori mai bune decât ale colegilor săi NU are în creier două sute de miliarde de neuroni, ci tot o sută de miliarde de neuroni. Diferența o fac oamenii care își pun la treabă neuronii și nu îi lasă să se plictisească.

Claudiu Neacșu

Confort și răsplată...

Tendința foarte firească și care nu poate fi condamnată în niciun fel este să dorim să obținem cât mai repede anumite rezultate. 

Oare ce student nu și-ar dori să ia note maxime la toate examenele și să nu guste niciun fel de eșec și nicio restanță? Oare ce candidat la o anumită facultate nu și-ar dori să apară pe lista celor care au reușit la examenul de admitere? Oare ce sportiv de performanță nu și-ar dori să obțină numai medalii de aur la toate competițiile la care va participa? Rezultatele de orice fel reprezintă ceva pozitiv, ceva ce mereu îi este drag sufletului. 

Rezultatele, atunci când există, reprezintă ceva convingător pentru oricine. Rezultatele sunt recompensa efortului, nu doar vorbe în vânt. Orice fel de rezultat, chiar dacă este mic, reprezintă un start excelent într-un anumit proiect sau într-o acțiune cu bătaie pe termen lung. Nimeni nu poate nega importanța rezultatelor și nimeni nu poate declara că dorința de a obține rezultate nu este ceva firesc. 

Provocarea este alta, ca să nu-i spunem că este o problemă. Provocarea este incompatibilitatea dintre aceste două noțiuni: confort și răsplată. Rezultatele reprezintă, de fapt, o anumită răsplată. Iar răsplata nu vine chiar așa, oricum. Răsplata vine ca urmare a unui efort pe care trebuie să îl faci. Dacă vrei să primești o răsplată mare, trebuie să faci un efort pe măsură, adică un efort mare. Dacă se întâmplă să primești o răsplată mică sau total nemulțumitoare pentru tine, înseamnă că efortul pe care l-ai depus pentru a primi răsplata dorită a fost mic sau de nebăgat în seamă. 

Nemulțumirea are întotdeauna o cauză. Și, dacă vrei mai mult, dacă vrei răsplata care să te mulțumească, trebuie să depui efortul necesar pentru a atrage acea răsplată. Iar efortul nu prea face casă bună cu confortul. Oare de ce? 

Răspunsul stă într-o particularitate foarte interesantă a creierului uman. Astfel, urmând o lege implacabilă a naturii, omul caută plăcerea și evită durerea. Este vorba, până la urmă, despre un mecanism extrem de puternic care asigură supraviețuirea speciei. Iar efortul nu înseamnă automat și confort, ci, dimpotrivă, durere. 

Hai să ne gândim puțin la exemplul cuiva care se antrenează pentru a deveni campion la culturism. El trebuie să meargă sistematic la sală, iar acolo să tragă de fiare. Trasul de fiare presupune și durere, multă durere. E foarte greu să putem vorbi despre un confort al celui care trage de fiare pentru a deveni campion la culturism. Confort este atunci când stai întins pe șezlong, la soare, pe plajă, într-o stare de perfectă relaxare. Confort este și atunci când stai în fotoliu și vizionezi un film la cinema. Confortul înseamnă plăcere, iar efortul înseamnă durere. 

Creierul caută plăcerea și evită durerea. Asta înseamnă că tu te îndepărtezi, din instinct, de tot ceea ce înseamnă efort, fiindcă vrei să eviți durerea. Însă am văzut mai devreme că rezultatele mari se pot obține numai cu efort mare. Tu îți dorești rezultate mari, dar nu îți dorești durerea care însoțește efortul mare. Și atunci, cum faci pentru a rezolva această incompatibilitate? Tu vrei rezultate mari, dar vrei și confort și, în același timp, vrei să eviți orice fel de durere, respectiv orice fel de efort. Vrei cam multe, nu-i așa? Adică vrei să-ți vină totul pe tavă, dar cu disconfort cât mai mic sau chiar inexistent. Oare se poate așa ceva? Care ar fi soluția? 

Avem o ecuație foarte interesantă: rezultate = durere. Adică obții rezultate numai dacă accepți durerea efortului pe care trebuie să îl depui. Dacă nu îți place această ecuație, alternativa este să schimbi ceva în ecuația respectivă. Și ce ai putea să schimbi? Sau ce anume nu ai dori deloc să schimbi? 

Rezultatele nu dorești să le schimbi, ci vrei să le primești neapărat. Asta înseamnă că trebuie să schimbi ceva în ceea ce privește factorul „durere”. 

Ecuația ideală ar arăta așa: rezultate = plăcere. Adică să obții rezultate, dar nu printr-un efort care îți provoacă durere, ci prin ceva care să-ți producă plăcere, printr-o activitate pe care să o desfășori cu drag, ca și cum ar fi cu adevărat activitatea care îți place la nebunie și pe care ai desfășura-o ore întregi pe zi, fără să simți oboseală sau disconfort. Crezi că ar fi posibil așa ceva? Crezi că ar fi posibil să faci în așa fel încât să transformi durerea în plăcere? 

Eu cred că există o cale în acest sens. Calea pe care o propun eu se reduce la acest cuvânt: imaginație. 

Dacă îți imaginezi că ceva este greu și îți produce disconfort sau suferință, chiar așa va fi. Însă, dacă îți imaginezi că ceea ce faci nu este deloc neplăcut, ci, dimpotrivă, ceva care îți produce plăcere, exact asta vei simți atunci când desfășori acțiunea respectivă: plăcere. 

Desigur, mintea ta, dacă este obișnuită cu altceva, la început va respinge această idee. 

Într-adevăr, pare ceva neobișnuit să faci în așa fel încât să transformi neplăcerea în plăcere. Dar, dacă vei conștientiza că imaginația are totuși forța de a realiza această minune, adică de a transforma neplăcerea în plăcere, vei începe să aduci imaginația de partea ta și să o pui la treabă. 

Hai să vedem un exemplu mic, din care să înțelegi ce putere are imaginația și cum anume poate fi ea exploatată. Paul este un tânăr care lucrează în agricultură. El trebuie să facă tot felul de munci care nu sunt tocmai ușoare sau plăcute, cum ar fi, de exemplu, culesul porumbului. Însă Paul are o pasiune: jocurile de strategie, respectiv jocurile în care el trebuie să cucerească mereu noi și noi teritorii. În timp ce culege porumbul, el NU își imaginează că face o muncă grea și neplăcută, ci își imaginează că, de fapt, tocmai se relaxează cu jocul său preferat și care îi produce plăcere. În imaginația sa, știuleții de porumb nu mai sunt știuleți de porumb, ci... teritorii care așteaptă să fie cucerite. Cu cât trec mai mulți știuleți prin mâinile sale, cu atât cucerește mai multe teritorii. 

Și uite așa, prin puterea imaginației, Paul a transformat neplăcerea în plăcere, disconfortul în confort. 

La fel poți să procedezi și tu. Alegi o activitate care îți produce foarte multă plăcere, apoi, în imaginația ta, înlocuiești activitatea neplăcută cu activitatea care îți place cu adevărat. 

Claudiu Neacșu

Superputerea tuturor...

Cineva se poate considera ca fiind slab și neputincios, iar altcineva, dimpotrivă, ca fiind puternic și gata oricând să ia în piept cele mai grele provocări. 

Întrebarea care s-ar putea pune este dacă cel care se crede neputincios este într-adevăr neputincios. De fapt, eu cred că această întrebare nu ar trebui pusă. Corect ar fi să ne întrebăm altceva. 

Ar putea oare un om să se compare cu alt om, în ceea ce privește capacitatea lui de a face sau nu ceva anume? Eu spun că nu. 
Dacă e să facem o comparație, e mai bine să ne gândim la diferența din oameni și animale. Hai să ne gândim la ceea ce fac animalele. Singurul lor scop în viață este să facă rost de hrană, adică de sursa de energie de care are nevoie organismul lor, pentru a-și putea îndeplini mai departe funcțiile. Oare îți poți imagina o pisică, de exemplu, care să stea ore în șir pentru a se gândi la cum își va petrece următoarea iarnă? Așa ceva se poate întâmpla doar în filmele de animație sau în filmele artistice realizate cu mijloace tehnice dintre cele mai avansate. 

În realitate, nicio pisică nu își poate face planuri de viitor. Asta este valabil pentru toate animalele. Din punct de vedere fizic, un elefant este mult mai puternic decât un om. Dacă ar fi să se organizeze o partidă de judo între un elefant și un om, este clar pentru toată lumea că învingător va fi elefantul. 

La fel, dacă ar fi să se organizeze o întrecere la care să participe un leopard și un om și în care să se stabilească cine va alerga cel mai repede, este absolut clar că învingător va fi leopardul. Prin comparație cu foarte multe animale, oamenii sunt lipsiți de capacități fizice elementare. Într-o luptă față în față cu un tigru, de exemplu, omul este lipsit de putere. Însă asta nu înseamnă că oamenii sunt lipsiți de orice fel de putere. 

De fapt, rasa umană se bucură de avantajul unei puteri la care niciun animal nu are acces. Gândul acesta ar trebui să ne ajute să ne simțim mult mai confortabil, nu-i așa? Dacă noi, oamenii, am fi fost lipsiți de orice fel de putere în fața animalelor, ar fi trebuit să fim cu adevărat îngrijorați. 

Din fericire, trebuie să fim fericiți că avem puterea despre care animalele nici măcar nu sunt conștiente. 

Pot să dau acum un exemplu simplu. Dacă vrei să învingi în luptă dreaptă un tigru, nu ai nicio șansă. Singura ta șansă este să folosești puterea de care dispui tu, nu puterea de care dispune tigrul și pe care tu nu o ai. 

Și iată cum procedezi: pregătești planul prin care să construiești o capcană în care să cadă tigrul. Tu POȚI să construiești această capcană, fiindcă îți poți imagina o infinitate de detalii care țin de capcană și de modul ei de funcționare. Momentan, capcana nu există în realitate. Ea este doar o construcție mentală, prezentă doar în mintea ta. Însă asta este suficient pentru tine. Dacă poți proiecta construirea unei capcane, înseamnă că ai cel mai mare avantaj asupra tigrului. Tu poți să alegi dintre o mulțime de variante posibile, pe când tigrul nu poate alege așa cum o faci tu. El doar te poate ataca sau nu, poate fugi din calea ta sau nu. 

Marele tău avantaj este că ai puterea de a vedea în viitor, adică de a-ți imagina cum va fi atunci când construirea capcanei va fi gata. Tigrul nu își poate imagina cum ar putea arăta viitorul. Pentru el, totul se întâmplă aici și acum. Capcana pe care tu o pregătești folosindu-ți și imaginația va fi surpriză totală pentru tigru. Tu, prin puterea pe care o deții, poți să treci dincolo de „aici și acum”. 

Da, aceasta este puterea oamenilor: imaginația. Partea frumoasă este că aceasta este o putere pe care toți oamenii o au, nu doar unii. Este puterea care a dus rasa umană în vârful piramidei trofice. În afara oamenilor, nu mai există pe această planetă vreo altă viețuitoare care să dispună de puterea imaginației. 

Tu, omul care citești aceste rânduri, ești puternic, nu slab. Ai deja o putere colosală: puterea de a vedea ceea ce încă nu există. Dacă oamenii nu ar fi posedat puterea imaginației, adică puterea de a vedea ceea ce încă nu există, ei nu ar fi putut să construiască civilizația pe care o vezi acum. 

Da, imaginația este puterea pe care toți oamenii o au. Desigur, s-ar putea ca asta să ți pară o banalitate. Sigur ai auzit până acum despre imaginație, știai ce înseamnă imaginația, însă eu nu sunt prea sigur dacă te-ai gândit că imaginația ar putea fi într-adevăr o putere pe care tu să o ai. Când spun „putere”, tu te-ai putea gândi la orice înseamnă putere, dar nu la imaginație. Tu știi că, dacă ai destulă putere, ai un avantaj asupra adversarului tău, chiar dacă acest adversar este om, nu animal. De fapt, dacă puterea ta este mai mare decât puterea adversarului tău, îl vei învinge sigur. 

De exemplu, dacă joci șah cu cineva, ai în față un adversar pe care trebuie să-l învingi la jocul de șah. Pentru a-l învinge, strategia ta trebuie să fie mai bună decât a lui. Însă strategia cuprinde niște mutări de șah pe care încă nu le-ai făcut, ci le vei face într-un timp viitor. Fiind în viitor, aceste mutări de șah vor exista mai întâi în imaginația ta. Cu cât îți imaginezi mai bine și mai clar viitoarele mutări pe care le vei face pe tabla de șah, cu atât vei avea șanse mai mari să îți învingi adversarul. 

Câștigă cel care folosește mai bine puterea imensă care este imaginația. Succesul este un joc al imaginării tuturor variantelor care încă nu există în realitate, însă ar putea exista cândva, în viitor. 

Acest joc s-a desfășurat deja la scară planetară, de-a lungul istoriei umanității. Numai tu decizi dacă te vei implica mai departe într-un astfel de joc.

Claudiu Neacșu

Neuronul de succes...

Modul în care creierul funcționează îi fascinează și acum pe oamenii de știință. Și nu numai pe ei. Eu, de exemplu, nu încetez să mă minunez cum de a fost posibil să apară un astfel de miracol numit „gândire”. 

Creierul reprezintă materia care a reușit să devină conștientă de propria ei existență. Fascinant! O piatră nu știe că există. Pietrei îi este total indiferent ce se întâmplă cu ea. Chiar dacă o tocește apa sau cine știe ce moară, pe ea nu o interesează. Nu același lucru se poate spune despre ființele care gândesc. 

Orice viețuitoare care posedă sistem nervos nu poate fi impasibilă cu privire la unele intenții care o privesc direct. Acest tip de reacție este posibil datorită neuronilor. Noi știm că gândim, suntem conștienți de gândurile noastre. Însă câți dintre noi se gândesc la ceea ce înseamnă cu adevărat gândurile? 

Partea interesantă este că un neuron, luat separat, este total lipsit de importanță. Un neuron, dacă îl scoatem din creier și îl ținem izolat, nu poate realiza absolut nimic și nu ne este de niciun folos. Adică este zero barat. Nu contează câte prelungiri are el sau ce potențial poartă în interiorul său. Dacă este singur, nu valorează absolut nimic. Este doar un neuron și atât. Ne putem uita la el, îl putem admira, îl putem analiza, însă nici cea mai mică performanță nu putem scoate de la el. 

Lucrurile se schimbă complet din momentul în care acest neuron începe să se lege de alt neuron. Vor fi doi neuroni conectați. Cei doi neuroni se conectează, la rândul lor, cu alți neuroni. Și așa mai departe. 

Eu stau și mă întreb: De ce a fost nevoie ca natura să creeze acest mecanism al neuronilor care să se conecteze între ei? De ce nu a făcut natura un singur neuron mare și tare, un singur neuron care să stea în creier și să facă posibilă gândirea? De ce, în loc de o sută de miliarde de neuroni existenți în creierul omului, nu există decât un singur neuron în creier, iar acest neuron să fie capabil să gândească? 

Natura are logica ei. Asta e clar. Gândirea, care reprezintă ea însăși o performanță uluitoare la care a ajuns natura, este rezultatul conexiunilor realizate între acele entități numite „neuroni”. Cu cât conexiunile dintre entități sunt mai multe, cu atât performanța este mai mare. Cam la asta se reduce totul. Entități și conexiunile dintre aceste entități. 

Gândirea este rezultatul unor conexiuni. Gândirea și performanța nu pot exista doar prin entitățile în sine. Nici măcar numărul entităților nu contează. Pot fi o sută de miliarde de entități sau pot fi mii de miliarde de entități. Dacă ele nu se conectează între ele, degeaba. 

Creierul omului conține peste o sută de miliarde de neuroni. Și? Ce-i cu asta? Dacă acești neuroni nu s-ar conecta între ei, totul ar fi degeaba. Imaginează-ți că în creier s-ar afla mii de miliarde de neuroni, dar separați unii de alții, fără să se conecteze, fără să se atingă, așa cum nu se ating unii de alții oamenii care merg pe stradă. Care va fi efectul? Zero, bineînțeles. 

Gândirea, adică acest mare succes al naturii, este rezultatul a ceea ce se numește „conexiuni”. De aici putem extrage o concluzie foarte interesantă și foarte utilă pentru toți. Conceptul de „succes” nu poate fi separat de conceptul de „conexiuni”. Legăturile (sau conexiunile) duc la succes. Sub o formă sau alta, legăturile sunt strict necesare tuturor oamenilor care aspiră la succes. Chiar și cel mai singuratic om, dacă dorește să atingă o anumită treaptă a succesului, are nevoie să se folosească de anumite legături cu alți oameni. 

Hai să ne gândim puțin la exemplul în care un pictor foarte talentat are nevoie ca tablourile lui să fie recunoscute ca valori și să fie vândute. S-ar putea ca acest pictor să aibă o viață socială extrem de săracă. El ar putea sta izolat în atelierul său, dedicat creării de alte și alte tablouri, fără să se întâlnească cu alți oameni, fără să lege prietenii noi, fără să socializeze așa cum fac restul oamenilor. El este geniul singuratic și obsedat doar de propria lui artă, pe care vrea să o aducă la nivel de excelență, ba chiar de perfecțiune. Scopul vieții lui este să lase ceva în urma lui, pentru umanitate și pentru viitor. Ideea de a se apropia de oameni îl lasă rece, ba chiar îi displace. 

Însă, până la urmă, nici măcar acest geniu singuratic nu se poate lipsi de ceea ce reprezintă legăturile cu alți oameni. Tablourile lui trebuie să ajungă la cei care doresc să se bucure de aceste tablouri. Pictorul singuratic are nevoie să socializeze măcar cu un singur agent care să îi reprezinte interesele și să îi facă tablourile cunoscute. 

Agentul, la rândul său, trebuie să socializeze cu alți și alți oameni, cu scopul de a aduce tablourile acolo unde le este locul, adică în expoziția pe care să o viziteze tot mai mulți pasionați de arta picturii. 

Practic, ceea ce trebuie tu să înțelegi acum este că, dacă ți-ai propus să obții un mare succes, obligatoriu trebuie să ții cont de factorul „conexiuni”. Trebuie să profiți de orice fel de situație în care ai putea cunoaște oameni noi. Cu cât realizezi mai multe legături cu mai mulți oameni, cu atât șansele tale de a obține succesul cresc. 

Dacă te nemulțumește cumva ceea ce ai obținut până în prezent, șansele nu s-au terminat aici. Pur și simplu fă în așa fel încât să cunoști alți oameni și să menții cu ei legături cât mai apropiate. Dacă te retragi într-o carapace care îți dă iluzia că te-ai simți în siguranță, ți-ai tăiat accesul la noi șanse de a obține succesul. 

Întreabă-te mereu cum ai putea să creezi o rețea tot mai vastă de cunoscuți și conexiuni cu aceștia. Amintește-ți că rațiunea de a fi a neuronilor este să se conecteze mereu între ei, nu să stea izolați. Saltul calitativ se produce atunci când numărul conexiunilor se află în continuă creștere. 

Claudiu Neacșu