Arată-mi o singură MINUNE, apoi voi crede!

Sigur ești de acord cu mine atunci când spun că oamenii de obicei nu cred în miracole, adică în acele fenomene care, aparent, nu au nicio explicație rațională sau științifică. 

Dacă tu te-ai apuca să le explici celorlalți oameni că ai reușit să zbori fără să ai nevoie de niciun fel de dispozitiv ajutător, în mod cert vor spune toți că ai înnebunit sau că este vorba despre o farsă. De ce vor spune asta? Deoarece ei ȘTIU că niciun om nu poate să zboare fără intermediul unui avion, elicopter sau alt mijloc ajutător. Atâta vreme cât ei au această convingere, vor ști că omul care zboară precum o pasăre este un miracol, adică ceva inexistent în realitate, un simplu gând al cuiva, o fantezie, imaginație. 

Altfel spus, miracolul este doar o idee care există în minte sau în imaginație, nu și în realitate. Degeaba faci tu eforturi să-i convingi pe oameni că ai reușit să zbori precum o pasăre, căci NU te vor crede, dacă nu te-au văzut cu ochii lor cum zbori sau dacă nu au mai văzut nici măcar un singur alt om care să zboare la fel ca păsările. Cu cât încerci mai mult să-i convingi că ai realizat miracolul de a zbura precum păsările, cu atât se vor gândi mai serios să sune ambulanța care să te ducă la spitalul de nebuni. 

Situația s-ar schimba total dacă oamenii ar vedea cu ochii lor cum cineva reușește să zboare, dar fără niciun fel de tehnologie ajutătoare și fără niciun fel de truc din dotarea iluzioniștilor. Din acel moment, MIRACOLUL s-ar transforma în REALITATE. 

Prin urmare, totul este să vezi cu ochii tăi cum ceea ce mai înainte părea a fi de domeniul incredibilului devine dintr-o dată absolut real. Elementul-cheie este să poți verifica totul cu ajutorul simțurilor tale. Dacă vezi cu ochii, dacă auzi cu urechile tale, dacă simți sau constați chiar tu ceva, atunci aparentul incredibil devine credibil și nimeni nu te mai poate convinge că ar fi altfel. 

Ei bine, exact asta vei putea face în următoarele ore: vei testa un fenomen care, la prima vedere, pare a fi de domeniul miraculosului. Vei face chiar tu testul, pentru că tu trebuie să te convingi că este vorba despre ceva REAL. După ce numai tu te convingi că fenomenul testat este real, nimeni nu te va mai putea convinge că nu e ceva real, ci doar fantezie. TU testezi și TU te convingi că ai de-a face cu ceva senzațional, cu ceva ce pare a fi miracol, dar, de fapt, este REALITATE. 

Și acum îți voi explica în ce constă testul. Mai întâi, imaginează-ți că te afli într-o încăpere care nu are nicio fereastră și niciun fel de legătură cu lumea de afară. Practic, nu vezi când răsare soarele și nu știi când se face noapte sau când se face zi. Nu ai la tine niciun fel de ceas. Nu ai nici măcar un telefon mobil. Orice legătură cu exteriorul este întreruptă. 

În aceste condiții de izolare totală, eu îți voi cere să mă anunți când se face ora 18.00, după ce te informez că acum este ora 10.00.  Oare vei reuși să mă anunți când se face ora 18.00, dacă nu ai niciun fel de ceas pe care să-l privești și nu ai niciun fel de acces la lumea din exterior? Rațiunea mea spune că este imposibil să reușești așa ceva. Cum să știi cât este ceasul, dacă tu nu vezi nicăieri niciun fel de ceas și nu ai la dispoziție niciun fel de reper care să-ți indice ora și niciun instrument care să-ți măsoare trecerea timpului? Și totuși, miracolul de a ști cât este ora, dar fără să vezi ceasul și fără să ai niciun fel de instrument de măsurare a timpului, este perfect posibil. 

Acum îți voi explica metoda prin care să testezi chiar tu că acest miracol este real. Seara, înainte de culcare, spune-ți cu toată convingerea că te trezești la ora 5 dimineața, dar fără să ai nevoie de un ceas deșteptător. Da, ai înțeles bine. Îți propui să te trezești la ora 5 dimineața, fără ajutorul unui ceas și fără să vină cineva să-ți dea deșteptarea. Dacă îți repeți cu toată forța și cu toată convingerea că într-adevăr te vei trezi la ora 5 dimineața, fără să ai nevoie de niciun fel de ceas deșteptător, vei constata că da, te trezești la ora 5 dimineața. 

Oare cum este posibil să te trezești la o anumită oră, doar pentru că așa vrei tu cu toată puterea, fără să te alarmeze soneria unui ceas deșteptător? Poate fi considerat acesta un miracol? Da, deoarece, din punctul de vedere al rațiunii, este imposibil să te trezești la o anumită oră, fără un instrument de măsurare și indicare a timpului. 

Și totuși, un astfel de miracol (de neexplicat prin mijloace raționale) este posibil. Însă este foarte important să știi ceva. Atunci când, înainte de culcare, îți repeți că te poți trezi la ora 5, fără ceas deșteptător, trebuie să faci asta CU TOATĂ CONVINGEREA. Adică trebuie SĂ CREZI cu adevărat că te vei trezi la ora 5. Miracolul funcționează numai dacă tu crezi total în el, fără nicio rezervă. Dacă vrei doar să testezi și mai păstrezi în mintea ta niște urme de îndoială, miracolul trezirii la ora 5 fără ceas deșteptător nu va funcționa. 

Factorul CREDINȚĂ este hotărâtor. Dacă iei în serios acest test și crezi cu toată tăria că te vei trezi la ora 5 dimineața, într-adevăr te vei trezi la ora 5 dimineața, fără să ai nevoie de deșteptător. Iar acest rezultat te va uimi. 

Cum este posibil să știi când se face ora 5 dimineața, dacă tu dormi dus, ai ochii închiși, nu mai vezi nimic, nu mai auzi nimic, nu mai simți nimic, nu mai știi nimic? Oare este acesta un miracol? Da, este un miracol. E ca și cum ai vedea, dar fără să vezi. E ca și cum ai ști, dar fără să știi. Da, dar cum este posibil acest miracol? 

Mintea umană are o componentă conștientă și una subconștientă. Partea conștientă este cea pe care o utilizezi tu atunci când gândești, vorbești, mănânci, mergi, faci tot felul de acțiuni. Partea subconștientă a minții tale este cea care funcționează chiar și atunci când dormi, adică atunci când partea conștientă este în stare de repaos. 

Conștient și subconștient: reține aceste două componente. Subconștientul funcționează non-stop, zi și noapte. El reglează tot ceea ce se întâmplă în organismul tău: circulația sângelui, bătăile inimii, digestia, etc. Atunci când conștientul doarme (adică atunci când, în timpul somnului, tu nu mai știi și nu mai simți nimic), subconștientul NU doarme, ci funcționează fără să obosească. 

Subconștientul este o forță colosală a minții tale, iar această forță face posibil miracolul de a te trezi la o anumită oră, fără ceas deșteptător. Atunci când îți repeți că te vei trezi la ora 5 și fără deșteptător, conștientul îi dă, de fapt, un ordin subconștientului. Iar subconștientul execută ordinul. 

Desigur, ordinul trebuie să fie ferm și fără nicio ezitare. În caz contrar, subconștientul nu se obosește să-l execute. De ce să execute subconștientul un ordin venit de la conștientul care nu crede în ceea ce spune? Vezi? Din cauza asta trebuie să CREZI că într-adevăr te vei trezi la ora 5 dimineața, fără deșteptător. Dacă tu vrei doar să testezi, iar în mintea ta conștientă bântuie gânduri de genul „Ia să încerc metoda asta, să văd dacă e vrăjeală sau nu...”, înseamnă că nu crezi cu adevărat în puterea subconștientului tău. Și atunci, dacă subconștientul tău vede că tu nu crezi în el, își spune ceva de genul „Păi, dacă el nu crede că eu chiar pot să-i îndeplinesc ordinul, de ce să mă mai obosesc să-l îndeplinesc?...” 

Măcar în cazul acestui test fă în așa fel încât să crezi cu toată puterea că subconștientul tău te va trezi la ora la care i-o dictezi tu, fără să ai nevoie de deșteptător. Scopul testului este să te CONVINGĂ de realitatea unui miracol. Apoi, după ce tu vei ȘTI că miracolul chiar funcționează, vei avea capacitatea de a accesa multe alte miracole. 

După ce te va uimi realitatea acestui prim miracol, caută pe internet cartea „Puterea extraordinară a subconștientului tău” (de Joseph Murphy) și, dacă încă nu ai citit-o, citește-o neapărat. Însă citește această carte numai după ce faci testul în care subconștientul te trezește la ora la care i-o dictezi tu! În caz contrar, s-ar putea ca ceea ce citești în acea carte să ți se pară incredibil. 

Eu nu doar că am testat pe mine însumi această metodă, ci am pus-o și pe fiica mea să o testeze. I-am explicat cum să se concentreze plină de încredere la faptul că subconștientul ei o va trezi la ora 5 dimineața, fără ceas deșteptător lângă ea sau sunetul unei alarme. Fiica mea m-a ascultat, m-a crezut fără nicio rezervă, a testat și... uimire, uimire mare. S-a trezit la ora 5 dimineața, fără niciun deșteptător care să-i sune lângă urechi! Am văzut pe chipul ei uimirea. Nu prea înțelegea cum de a fost posibil așa ceva, însă asta nu mai conta. Important era că se convinsese chiar ea că acest mic miracol a funcționat. Pentru tot restul vieții ei, dacă cineva va încerca să o convingă de contrariu, nu va reuși. Ea S-A CONVINS și CREDE. 

După acest test, i-am explicat fiicei mele cam cum funcționează creierul uman. Am determinat-o să înțeleagă puterea uriașă a subconștientului. Niciodată nu i-am repetat că trebuie să învețe și să ia note mari la școală, cum fac de obicei alți părinți. Pur și simplu am făcut-o atentă asupra acestui miracol care este subconștientul și i-am explicat, de asemenea, despre puterea fenomenală a conexiunilor neuronale. 

Creierul uman conține circa 100 de miliarde de neuroni, iar numărul de conexiuni care se pot realiza între neuroni este așa de mare încât nici nu se poate imagina. Fiicei mele i-am spus de multe ori: „Larisa, creierul tău are în el așa de mulți neuroni și se pot realiza așa de multe conexiuni între ei, încât, chiar dacă ar fi să stai cu cărțile non-stop în față și să înveți zi și noapte, întotdeauna vor exista foarte mulți neuroni care vor urla de plictiseală și vor cere să le dai și lor ceva de lucru.” 

Bineînțeles că, după ce testul cu micul miracol al trezitului la ora 5 dimineața a convins-o definitiv și total de realitatea puterii subconștientului, ea a crezut fiecare cuvânt pe care i l-am spus. Și rezultatele s-au văzut. Fiica mea nu doar că mi-a făcut surpriza extrem de plăcută de a fi admisă la un liceu de elită (unde se intră numai cu medii peste 9,50), dar mi-a oferit și bucuria de a fi prima din clasă. Dacă în clasa a noua a obținut premiul întâi și a terminat prima din clasă, a repetat performanța asta și în clasa a zecea. Și sunt convins că toată viața își va folosi această putere a creierului. Totul a pornit de la un simplu test... 

Credința, de fapt, face minuni. Neîncrederea nu aduce nimic bun, nimănui. Însă credința, wow, produce miracole. Cu cât crezi mai mult, cu atât reușești să faci mai multe lucruri uimitoare. 

Pe toți părinții i-aș sfătui să renunțe să le repete copiilor lor tot timpul că trebuie să învețe pentru note mari. Mult mai eficient este ca părinții să se pună mai întâi în temă cu domeniul creierului și al subconștientului (să citească neapărat cartea „Puterea extraordinară a subconștientului tău”, de Joseph Murphy), să îi pună pe copiii lor să facă testul cu trezirea la o anumită oră (fără ceas deșteptător), apoi să le explice copiilor totul despre puterea uriașă a subconștientului și a conexiunilor infinite dintre neuroni. Vor obține rezultate mult mai bune prin această metodă. 

Un copil care obține numai note de 10 la școală are în creierul lui 100 de miliarde de neuroni. Ei bine, câți neuroni crezi că are în creier un copil care ia la școală numai note de 2, 3, 4 și 5? Dacă el abia trece clasa, cu medii de 5, înseamnă oare că numărul de neuroni din creierul lui este la jumătate, adică de 50 de miliarde de neuroni? NU! Cel care ia numai medii de 5 are în creier tot 100 de miliarde de neuroni, care se pot conecta între ei LA FEL ca cei din creierul elevului de nota 10! 

Toți oamenii au în creier 100 de miliarde de neuroni, iar conexiunile dintre ei se pot forma și crește mereu, la infinit! Asta ar trebui să știe toți părinții, toți elevii și toți profesorii! 

Puterea extraordinară a subconștientului produce miracole în multe domenii. Eu, de exemplu, folosesc puterea subconștientului meu atunci când scriu romane. Inspirația NU vine din partea conștientă a minții mele, ci din subconștientul meu. Dacă eu stau la masa de lucru și îmi impun în mod conștient să-mi vină idei bune pentru roman, NU îmi vin ideile. De ce? E simplu răspunsul. NU conștientul produce ideile noi și bune. Conștientul poate doar să îi ordone subconștientului să producă idei noi și bune. Iar subconștientul ascultă supus ordinul conștientului. 

Dacă eu constat că azi nu am nicio idee pentru roman, aplic metoda care întotdeauna funcționează: seara, înainte de culcare, conștientul meu îi ordonă subconștientului, cu toată tăria și cu credință totală, să găsească o idee bună pentru roman. Noaptea, în timp ce eu dorm (adică partea conștientă a minții mele doarme), subconștientul lucrează de zor și caută acea idee bună pentru roman, așa cum i-am ordonat. Dimineața, după ce mă trezesc, constat că a răsărit în mintea mea o idee bună și pe care neapărat trebuie să o scriu. De unde a răsărit acea idee? Din subconștient, evident. 

Foarte mulți cititori de-ai mei s-au declarat uimiți de ceea ce au citit în romanele mele. De fapt, ei au citit ceea ce a izvorât din acea parte miraculoasă a minții mele și numită „subconștient”. De altfel, în cartea „Puterea extraordinară a subconștientului tău”, se află exemple de alți oameni creatori (scriitori, oameni de știință, etc.) cărora idei geniale NU le-au venit în timp ce făceau eforturi în mod conștient să le găsească, ci în timpul somnului, atunci când conștientul nu mai funcționa, iar subconștientul lucra fără odihnă. 

Ceva esențial trebuie să reții din aceste rânduri. 

Miracolele se produc numai pentru cei care CRED cu toată tăria în miracole. 

Neîncrederea nu aduce nimic bun, niciodată. 

Dacă tu CREZI, vei avea parte de foarte multe bucurii.


Claudiu Neacșu

Și totuși... IMAGINEA...

„I have a dream” („Eu am un vis”). Îți sună cunoscut? 



În anul 1963, în timpul unui marș pentru libertate, Martin Luther King Jr. a rostit unul dintre cele mai celebre discursuri. „Eu am un vis”. Datorită unui vis, el a primit premiul Nobel pentru pace. A fost ușor să obțină acest premiu? Nu, nu a fost deloc ușor. 



De fapt, Martin Luther King Jr. a dus o luptă crâncenă împotriva discriminării rasiale. Faptul că el a avut un vis puternic nu i-a făcut drumul mai ușor. Protestele pe care le-a organizat i-au adus necazuri. A fost arestat (și nu o dată, ci de aproape 30 de ori). Da, primele lui acțiuni pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii nu i-au adus succesul dorit, ci eșecuri usturătoare. Părea că toate șansele sunt împotriva lui, chiar dacă avea un vis foarte puternic. 



Realitatea momentului nu îi era favorabilă. El avea o viziune măreață, însă până la transformarea ei în realitate mai era cale lungă și dificilă. Dezamăgirile nu l-au ocolit. În anul 1965 el a declarat: „Am fost nevoit să văd cum visul meu s-a transformat într-un coșmar.” Această declarație pare a fi o depunere a armelor. Uite că deziluziile nu îi ocolesc nici măcar pe cei mai curajoși luptători. 



Însă crezi că Martin Luther King Jr. a renunțat la visul său, după ce a fost nevoit să înfrunte cele mai crunte adversități? Nu, nu a renunțat. În anul 1968, visul său străbătea deja întreaga lume. Protestatari din China sau din Budapesta scriau pe pancarte vorbele sale. 



Vorbele lui Martin Luther King Jr. au rămas în istorie: „Am un vis şi anume că într-o bună zi această naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţelor sale. Am un vis şi anume că într-o bună zi pe dealurile roşii din Georgia, fiii foştilor sclavi şi fiii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa fraternităţii. Am un vis că într-o bună zi chiar şi statul Mississippi, un stat care lâncezeşte în fierbinţeala nedreptăţii şi oprimării, se va transforma într-o oază a libertăţii şi dreptăţii. Am un vis că într-o bună zi cei patru copii ai mei vor trăi într-o naţiune în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor. Am astăzi un vis... Am un vis că într-o bună zi în Alabama, statul cu rasiştii aceia răi, cu guvernatorul său, din a cărui gură au ieşit cuvinte precum «intervenţie» şi «anularea integrării rasiale»..., că într-o bună zi chiar şi acolo, în Alabama, băieţeii şi fetiţele de culoare îşi vor da mâna cu băieţeii şi fetiţele albe, ca fraţii şi surorile. Am un vis că într-o bună zi fiecare vale se va înălţa şi fiecare munte se va apleca. Locurile cu gropi vor fi netezite, la fel şi cele denivelate. Iar splendoarea lui Dumnezeu ni se va revela, ca tot ce e din carne să o vadă”. 



Visul lui Martin Luther King Jr. a lăsat urme concrete în realitatea zilelor noastre. Mai multe universități și colegii i-au acordat titluri academice. Astfel, Colegiul Morehouse i-a acordat tilul „Doctor of Humane Letters”. Universitatea Howard i-a acordat titlul „Doctor of Laws”. Universitatea Centrală de Stat i-a acordat titlul „Doctor of Humanities”. Lista poate continua. 



Visul a modelat realitatea. Însă această modelare nu s-a făcut deloc ușor. Vizionarul Martin Luther King Jr. a trebuit să înfrunte un lanț lung de eșecuri. La un moment dat, eșecul lui a mers până acolo încât să-și piardă din susținători. Exista riscul ca întreaga lui luptă să eșueze complet. Chiar și FBI-ul și-a îndreptat criticile împotriva lui. Dacă noi am cunoaște azi numai ceea ce a rămas în urma visului său, am putea crede că el a urmat un lanț neîntrerupt de succese. Nici vorbă de așa ceva! Imaginea din mintea lui Martin Luther King Jr. era superbă, însă nu se potrivea deloc cu realitatea vremurilor în care el trăia. De piedicile care i s-au pus nici nu mai spun. Miza lui era foarte mare. 



Însă, așa cum s-a demonstrat de multe ori în istorie, cu cât miza este mai mare, cu atât cresc șansele de a te confrunta cu eșecuri după eșecuri. Cu cât IMAGINEA este mai cutezătoare, cu atât REALITATEA îți pune în față obstacole mai grele. Cu cât ții mai mult de IMAGINEA din mintea ta, cu atât încasezi mai multe frustrări cauzate de eșecurile repetate. 



Și totuși, exact în acest tumult al dezamăgirilor și înfrângerilor se disting ÎNVINGĂTORII. Contrar a ceea ce se crede, învingătorii nu sunt neapărat cei care au norocul să meargă din succes în succes, ci acei oameni speciali care își păstrează neclintită viziunea lor (sau IMAGINEA succesului), chiar dacă REALITATEA de lângă ei pare a fi total opusă IMAGINII din mintea lor. 



Martin Luther King Jr. a fost un luptător și un învingător care și-a păstrat viziunea (IMAGINEA) chiar și în condițiile în care REALITATEA îi era potrivnică și părea că nu vrea să se schimbe deloc. Lupta care se dă este între IMAGINE și REALITATE. Cine rezistă mai mult? IMAGINEA sau REALITATEA? Răspunsul depinde numai de cel care deține IMAGINEA în mintea lui. 



Învingător va fi cel care menține neclintită IMAGINEA, indiferent de cât de îngrozitoare este REALITATEA. IMAGINEA este acolo, în mintea ta. REALITATEA este în jurul tău. Însă REALITATEA nu poate clinti IMAGINEA, dacă tu nu permiți asta. Martin Luther King Jr. a fost arestat de zeci de ori (REALITATE oribilă) și a avut de-a face cu tone de frustrări (REALITATE extrem de greu de suportat), însă și-a păstrat intactă IMAGINEA din creier (visul). 



Am putea spune că această hotărâre de a menține cu orice preț IMAGINEA este puterea învingătorilor. La fel ca în orice fel de confruntare, una dintre părți trebuie să cedeze, până la urmă. Cine cedează? Cel care decide că nu mai are rost să reziste. Dacă tu decizi că IMAGINEA trebuie să reziste până la capăt, indiferent de ceea ce îți oferă REALITATEA, în cele din urmă REALITATEA va ceda, iar IMAGINEA va învinge, adică se va transforma într-o nouă REALITATE.


Claudiu Neacșu

 

Ce simțeau atunci nu mai contează acum...

Cuvântul este o forță. În același timp, forța poate construi sau poate distruge. 

Hai să luăm ca exemplu cuvântul „Cred”. Dacă spui „Eu cred că...”, înseamnă că mintea ta este deja pregătită pentru a accepta orice fel de acțiune care să modeleze realitatea conform convingerii tale. Dacă însă spui „Eu NU cred că...”, procesul este la fel, doar că în sens invers. Mintea ta va face tot posibilul pentru ca realitatea să devină conform cuvântului „Nu”. 

De obicei, oamenii nu pun mare preț pe importanța cuvintelor. Și ei fac o mare greșeală. Pentru ca un întreg destin să se îndrepte spre direcția pozitivă, forța cuvintelor „Eu pot!” poate fi decisivă. 

Aș vrea să îți aduc acum în atenție exemplul actorului Daniel Craig, cel care a interpretat rolul personajului James Bond. Daniel Craig a ajuns să câștige o avere de 95 de milioane de dolari. Wow! O sumă imensă, nu-i așa? Când te gândești la banii aceștia, îți poți imagina că Daniel Craig este un personaj binecuvântat, plin de noroc. Și tu ai crede la fel despre tine, dacă te-ai trezi posesorul acestor bani. 

Mă întreb cu ce fermitate ai spune azi: „Voi ajunge și eu la fel de prosper ca Daniel Craig!” Sunt cele mai mari șanse să spui: „Nu, eu nu voi putea realiza așa ceva.” Sau ai putea să spui: „Eu sunt prea mic și nu mă pot compara cu Daniel Craig.” 

Ei bine, dacă spui așa ceva, dă-mi voie să-ți fac niște precizări. În perioada tinereții sale, Daniel Craig a dormit pe bănci, în Londra. Situația lui era deplorabilă. A fost nevoit să renunțe la școală, după ce tatăl său nu i-a mai dat bani. Da, dormea pe bănci, pentru că nu mai avea bani pentru plata chiriei. Mergea la audiții, tot sperând că va fi remarcat. Într-o astfel de situație sumbră, el ar fi putut să spună exact ceea ce ai putea spune tu azi: „Nu mă pot compara cu cei bogați și plini de succes. Sunt prea mic pentru a ajunge eu ca ei.” 

Oare Daniel Craig și-a spus așa ceva, în acea perioadă grea pentru el? Motive pentru a se plânge și pentru a fi pesimist ar fi avut destule. Chiar el a povestit că, atunci când se zbătea în sărăcie, fiind împins de foame, a furat o rață congelată dintr-un supermarket. Desigur, asta nu echivalează cu o încurajare a furtului. Să nu faci ceea ce a făcut Daniel Craig! 

Ideea este că acest celebru actor a trăit cândva într-o sărăcie așa de cruntă, încât foamea l-a forțat la gesturi care nu fac cinste nimănui. Iar această sărăcie lucie ar fi trebuit să îl determine să spună: „Asta e soarta mea, așa că nu mai are niciun rost să lupt pentru a deveni actor.” Cuvântul „Nu” ar fi putut să îi imprime un alt destin, iar noi nu am fi știut azi de existența lui ca actor. 

Atunci, în zilele lui de sărăcie cruntă, Daniel Craig ar fi putut să spună: „Sunt sărac, sufăr de foame și nu mă pot compara cu cei bogați.” El avea însă un vis. Dacă tu ai fi putut să îl întâlnești atunci, când era un nimeni și un muritor de foame, iar el ți-ar fi povestit despre visul lui de a deveni un mare actor, poate că i-ai fi râs în față și l-ai fi sfătuit cu multă bunăvoință să nu mai fie așa de naiv și să nu mai viseze la ceva ce nu poate obține. 

Dacă Daniel Craig ar fi acceptat cuvintele tale, acele cuvinte i-ar fi distrus viitoarea carieră de actor de succes mondial. După cum vedem azi, el nu ar fi acceptat cuvintele tale. Este adevărat, trăia atunci într-o realitate foarte tristă și foarte descurajantă. Ar fi putut foarte ușor să spună: „Sunt un ratat, un sărăntoc, un muritor de foame, așa că nu are rost să mai visez la altceva.” Și chiar ar fi fost îndreptățit să spună asta. 

Sincer, tu ai mai avea tăria să-ți spui că vei fi într-o bună zi multimilionar în dolari, dacă azi nu ai unde locui, nu ai ce mânca și nu vezi nicio șansă de succes? Dacă vrei să urmezi exemplul lui Daniel Craig, ai putea. Totul este să vrei să folosești cuvântul „Da” în loc de cuvântul „Nu”. „Da, pot și eu!” 

Mă îndoiesc că pe Daniel Craig l-a încurajat cineva exact în momentele lui cele mai grele. Este puțin probabil să te încurajeze și pe tine cineva. Trebuie să te încurajezi chiar tu. Nu te costă nimic să elimini cuvintele negative și să folosești cuvinte pozitive, dotate cu forța de a construi, nu de a distruge. Succesul este o regulă, nu e o excepție. Iar regula poate fi valabilă și în cazul tău. 

Cazul lui Daniel Craig nu este o excepție. Se pot da multe alte exemple de oameni care, după ce au trăit o perioadă într-o sărăcie teribilă, au reușit să urce treptele unei cariere înfloritoare. Celebra cântăreață Shania Twain (câștigătoare a cinci premii Grammy) a trăit cândva într-un adăpost pentru oamenii străzii. Renumita actriță Demi Moore și-a trăit copilăria într-o rulotă, părinții ei fiind extrem de săraci. Prezentatoarea TV Oprah Winfrey a avut, de asemenea, o copilărie foarte grea, mama ei lucrând ca menajeră. Jennifer Lopez, la fel, a trăit o perioadă în sărăcie cruntă (nu avea nici măcar locuință, dormind pe unde apuca), apoi a ajuns să câștige o avere de 400 de milioane de dolari. Lista cu astfel de exemple poate continua. 

Pune-te puțin în locul acestor oameni celebri și imaginează-ți cam ce-ar fi simțit ei atunci când se zbăteau în sărăcie. Oare erau încrezători în steaua lor norocoasă? Hm..., e cam greu așa ceva, când nici măcar nu ai unde să dormi, iar foamea îți roade stomacul. E posibil ca ei să fi fost încrezători. Nu pot să știu exact ce simțeau și ce gândeau ei atunci. Însă știu sigur că ei au făcut exact ceea ce trebuie să faci atunci când ai decăzut în cea mai disperată și mai neagră situație: AU CONTINUAT să acționeze, să facă ceva, cât de puțin, pentru viitorul lor. 

Daniel Craig ar fi putut să renunțe la visul său, pe motiv că nu întrevede nicio șansă de succes. Și totuși, chiar și atunci când suferea de foame, a continuat să acționeze pentru visul său, adică A CONTINUAT să îi caute pe cei care puteau să-l propulseze în cariera de actor. 

Dacă ne gândim mai bine, cheia succesului, în cazul acelor vedete și pentru toți cei care vor să se smulgă din ghearele sărăciei, este să perseverezi chiar și atunci când ajungi în cea mai lipsită de speranțe situație. Au existat destule cazuri de oameni care au atins piscurile succesului pornind dintr-un punct în care totul părea pierdut pentru totdeauna. Ei bine, astfel de cazuri se vor repeta, pentru că așa este logic. Și este clar că se poate repeta succesul și în cazul tău. 

Perseverează, pentru că numai așa poți primi ceea ce meriți! 


Claudiu Neacșu


Claudiu Neacșu

Lecția „Terminator”

Este foarte puțin probabil să mai existe cineva care nu a văzut filmul „Terminator”, cu Arnold Schwarzenegger în rolul principal. Dincolo de succesul acestui film, un fel de învățătură prețioasă a răzbătut și a ajuns până la mintea mea. Filmul abundă în acțiune și scene realizate cu mijloace tehnice de ultimă generație. Efectele speciale sunt impresionante. Ideea filmului este și ea interesantă. 

Însă mai există ceva în filmul „Terminator”, ceva care ar trebui să ne ofere o lecție pe care să o aplicăm în viața reală, zi de zi. Da, personajul principal din film este un robot. În „Terminator 2”, de exemplu, lupta se dă între doi roboți veniți din viitor. Fiecare robot are implantat în el un program pe care trebuie să-l execute. Program = Îndeplinire. Cam aceasta este ecuația care funcționează în cazul robotului. Programul conține obiectivul A. Sec, la obiect, fără niciun fel de sentiment. 

Roboții sunt mașinării care execută niște sarcini. Automobilul, de exemplu, este și el o mașinărie creată cu scopul de a atinge un obiectiv, respectiv deplasarea din punctul 1 în punctul 2. Și, atâta vreme cât toate mecanismele automobilului sunt în regulă și funcționează, automobilul va pleca din punctul 1 și va ajunge în punctul 2. Nici nu se pune problema că automobilul ar fi cuprins dintr-o dată de sentimente de teamă, de rușine sau de neîncredere, acestea ducând la refuzul lui de a porni din punctul 1 și de a ajunge în punctul 2. Pur și simplu pornești motorul, conduci autoturismul și ajungi la destinație. 

Roboții din filmul „Terminator” aveau o misiune de îndeplinit, adică un program înregistrat în memoria lor artificială. Fiecare dintre cei doi roboți trebuia, de asemenea, să îl împiedice pe celălalt să își îndeplinească misiunea. 

Bineînțeles că îndeplinirea acestei misiuni nu era deloc ușoară, pentru că fiecare robot era programat să opună rezistență oricărei acțiuni care l-ar fi împiedicat să își ducă la capăt misiunea. Dacă prima acțiune a robotului eșua, oare ce crezi că se întâmpla? Ai fi văzut cumva că robotul se oprește? Nu, nu și nu! Eșecul primei acțiuni nu însemna nimic pentru robot. Programul lui pur și simplu era conceput în așa fel încât să ducă la o nouă acțiune de fiecare dată când acțiunea anterioară nu se solda cu un succes. 

Robotul pe care îl interpreta Arnold Schwarzenegger a înfruntat fără să clipească pericole uriașe, fiind setat pe un singur scop. Chiar și atunci când erau afectate sau distruse părți din corpul său, acțiunile pentru îndeplinirea misiunii continuau. Există în filmul „Terminator” o secvență în care robotul interpretat de Arnold Schwarzenegger, după ce este imobilizat și scos din funcțiune, reușește să revină. Cu toate că este făcut ferfeniță, el continuă acțiunea cu aceeași neînduplecare, impasibil, ca o adevărată mașinărie programată numai pentru succes. Deși este mai rudimentar în comparație cu robotul T-1000, „Terminator” nu renunță la luptă nici măcar atunci când pur și simplu nu mai poate să funcționeze, rămânându-i un circuit care se reactivează în momentul în care prin el mai circulă ceva curent electric. 

Eșecurile, întârzierile, avariile, distrugerile nu au niciun efect pentru robot. El doar își urmează programul implantat în soft. Dacă acțiunea 1 a eșuat, robotul nu plânge, nu se întristează, nu se descurajează. Programul din soft îi oferă următoarea instrucțiune: „Treci la acțiunea 2!” Și robotul trece la acțiunea 2. 

Dacă și acțiunea 2 eșuează, ce crezi că face robotul? Își strânge oare cortul și pleacă acasă, supărat că viața este nedreaptă? Începe să dea vina pe societatea strâmbă și care nu îl lasă să își atingă scopul? Bineînțeles că nu! El trece imediat la acțiunea 3. Fără teamă, fără neîncredere, fără lipsă de speranță. Pur și simplu el trece la acțiunea 3. 

Oare ce se întâmplă dacă și acțiunea 3 eșuează? Răspunsul este ușor de ghicit. Robotul nici nu clipește și trece la acțiunea 4. În softul lui este programat ceva foarte clar: îndeplinirea misiunii. Crezi oare că în softul lui au fost introduse concepte precum „teamă” sau „descurajare”? În niciun caz! Dacă și acțiunea 4 eșuează, robotul nu simte nicio dezamăgire, ci trece imediat la acțiunea 5. El nici măcar nu își face probleme în legătură cu posibilitatea ca nicio acțiune să nu îi reușească. Nu își face griji cu privire la viitor. Nu se gândește la ce rău va fi dacă nu își atinge scopul. La fel, el nu se gândește la ce bine va fi dacă își atinge scopul. 

De fapt, pentru un robot nu contează deloc noțiunile „succes” și „eșec”. Robotul pur și simplu are un program pe care îl urmează în vederea atingerii unui scop. Atât. 

Există azi programe de calculator care joacă șah. Astfel de programe sunt tot un fel de roboți și au implantat un țel: să îi învingă la șah pe oamenii care se încumetă să joace cu ele. Nu le interesează faptul că ar putea să piardă sau să câștige. Ele știu doar că trebuie să aplice metodele prin care SĂ CÂȘTIGE. Dacă tu joci șah cu un program de calculator, acel program nu se va supăra în cazul în care reușești să îl învingi, însă va folosi absolut toate strategiile pentru a te învinge. 

Oare ce-am putea să folosim noi, oamenii, din modul în care roboții acționează? Ceva foarte important: atitudinea. Cum adică, roboții au atitudine? Într-un anume fel, da. Consideră că ceea ce am explicat mai sus reprezintă atitudinea roboților. Desigur, oamenii au sentimente, au conștiință și gândesc, spre deosebire de roboți. În același timp, oamenii, de cele mai multe ori, dau imediat înapoi atunci când au de-a face cu obstacole sau înfrângeri, adică procedează exact invers decât roboții. 

Este normal să ai conștiință și sentimente. Prin ele ne deosebim de roboți. Însă atitudinea de dezarmare în fața eșecurilor nu ne aduce nimic bun. Eu propun soluția de mijloc, pentru că este cea mai bună: să fii om (adică să fii bun, tolerant și iubitor, cu sentimente, cu conștiință) și, în același timp, să te comporți ca un robot în fața obstacolelor și eșecurilor (adică să perseverezi, să mergi numai înainte, să nu te dai bătut niciodată). 

Toți înțelepții asta ne sfătuiesc: ALEGE CALEA DE MIJLOC! Fii om și perseverează fără clintire!


Claudiu Neacșu

Recenzie: „Între noi și eternitate”.

Viața are suișuri și coborâșuri. De cele mai multe ori, ne aplecăm asupra aspectelor spirituale ale existenței noastre abia atunci când ne confruntăm cu coborâșuri, adică în cele mai grele momente ale vieții.

În romanul „Între noi și eternitate”, scriitoarea Farago Corina Rodica ne invită să acordăm încă o dată atenție laturii imateriale a ființei umane, însă în contextul fascinant al unei povești în care personajul principal, pe nume Coralia, are de înfruntat provocări descurajante pentru cei mai mulți oameni. Coralia este o entitate care se bucură de oblăduirea celor mai benefice forțe ale universului. Chiar și așa, traseul ei prin viață nu decurge deloc lin, ci este marcat de evenimente cu încărcătură apoteotică, mobilizatoare, dar, în același timp, generatoare de întrebări dintre cele mai grave cu privire la încercările pe care destinul ni le pune în cale.

Acceptarea curajoasă a dificultăților și pierderilor, renunțarea la tot ceea ce înseamnă stare brută a condiției umane, atracția pentru experiența divină a ființelor muritoare, încrederea în capacitatea de regenerare a sufletelor greu încercate în vâltoarea capcanelor și înfrângerilor inerente trecerii noastre pe acest pământ, refuzul de a deveni victima circumstanțelor, insistența în a găsi răspunsuri clare în fața dilemelor, puterea de a te ridica deasupra dezastrelor: aceastea sunt atuuri principale ale Coraliei, surse de energie constructivă pentru ceilalți oameni cu care drumul ei se întretaie. 

Secvențele romanului decurg fluent, natural, absorbindu-ne imediat și ușor în spectrul plin de mesaje subtile caracteristice minților care au ajuns la o înțelegere de înalt nivel a lumii noastre lăuntrice. Personajele și întâmplările care le leagă sunt ancorate însă în realitate și exprimă ceea ce noi, cititorii, putem trăi oricând în viața obișnuită. Lectura acestui roman devine mai incitantă cu fiecare pagină parcursă, ca o plimbare care la început se anunță liniștită, apoi devine tot mai imprevizibilă, purtându-ne pe orbite dramatice ale existenței cotidiene. 

Romanul „Între noi și eternitate” poate fi preferatul cititorilor pasionați de explorarea rezervorului nesfârșit de spiritualitate existent în fiecare dintre noi.

Claudiu Neacșu

Ce putem învăța de la sportivii de performanță.

Oare ce-am putea învăța de la olimpici, noi, oamenii obișnuiți? 

Știm că plăcerea de a privi și de a savura competițiile sportive poate fi imensă. Dacă e să ne gândim, de exemplu, la înfocarea cu care microbiștii își susțin echipa favorită, ne putem face o idee mai clară despre ceea ce înseamnă pasiunea pentru competiție. Simțim o bucurie imensă atunci când sportivul pe care îl admirăm ajunge să câștige locul întâi într-o competiție extrem de grea, de nivel mondial. 

Cu cât competiția este mai dificilă, cu atât bucuria este mai mare atunci când concurentul favorit reușește să îi întreacă pe ceilalți concurenți. Aceasta este perspectiva noastră, a spectatorilor, a celor care stăm pe margine și ne bucurăm de spectacolul sportiv. Însă hai să vedem cam care este perspectiva celor care participă la spectacol, a celor care luptă în arenă, a celor activi pe scena spre care se îndreaptă un ocean de perechi de ochi. 

Sportivul de performanță are de la început un scop foarte clar: performanța. Din prima lui zi de antrenament, el știe că la capătul drumului lung și obositor trebuie să se afle trofeul mult râvnit. Tot în prima zi de antrenament, acest țel ar putea să i se pară extrem de dificil de atins. Dacă antrenamentul pentru olimpiadă durează patru ani, este clar vorba despre un lung drum. Efortul se resimte chiar din prima săptămână. Epuizarea fizică și psihică poate fi greu de gestionat. Evident, gândul abandonului dă mereu târcoale. Și dacă ar fi numai gândul abandonului... Dar nu e numai el. 

Imaginează-ți că sportivul care se antrenează pentru olimpiadă NU are nicio garanție că va câștiga medalia de aur sau locul întâi. Noi știm că toți sportivii își doresc să câștige medalia de aur. Unii sportivi declară că îi atrage doar ideea de a participa la competiție, doar așa, de dragul unei experiențe interesante. 

Însă hai să fim serioși! Pregătirea pentru olimpiada la nivel mondial nu se face doar din amatorism sau pentru sport de dragul sportului. Nu te supui de bună voie antrenamentelor crâncene și epuizante, zi de zi, lună după lună, an după an, doar pentru „privilegiul” de a rămâne cu câteva amintiri plăcute despre activitatea competițională. 

Un sportiv care se mulțumește să rămână doar cu amintiri plăcute se poate limita eventual la concursuri locale sau naționale, fără pretenția de a vâna aurul la competițiile mondiale. Însă în competițiile internaționale de vârf există din plin spirit de luptă și dorința de a-i întrece pe ceilalți. Acolo nu mai este vorba despre o simplă distracție, ci de înverșunarea de a face totul pentru a cuceri locul întâi. Se aplică o întreagă știință a antrenamentului, cu reguli dure și clare pentru sportivii care visează la aurul olimpic. 

Fiecare zi de antrenament are o finalitate pe termen lung și foarte lung: locul întâi. Dacă sportivul suferă la antrenament, el suferă pentru că își dorește enorm să urce pe treapta cea mai înaltă a podiumului. Fiecare picătură de transpirație îi trasează tot mai distinct drumul spre laurii gloriei. 

Efortul antrenamentului poate deveni, la un moment dat, infernal. Indiferent dacă are sau nu chef de antrenament, sportivul trebuie să respecte orarul zilnic al chinurilor la capătul cărora s-ar putea să câștige laurii învingătorului. S-ar putea... 

În ciuda oricăror sisteme de antrenament, în ciuda voinței de fier, este foarte posibil ca sportivul să nu cucerească mult râvnitul loc întâi. De ce este posibil așa ceva? Pentru că ceilalți concurenți se antrenează cu aceeași înverșunare și își doresc cu aceeași intensitate locul întâi. 

TOȚI vor să cucerească primul loc. Nimeni nu vrea să piardă. Și totuși, numai unul va cuceri locul întâi, iar ceilalți vor pierde. Asta înseamnă că cei care au pierdut s-au antrenat mai puțin sau au fost mai leneși? Bineînțeles că nu. 

Toți s-au antrenat cu aceeași ardoare. Toți și-au vizualizat zilnic țelul, adică medalia de aur. Toți au îndurat cu stoicism durerea și privațiunile specifice antrenamentelor. TOȚI s-au antrenat pentru a câștiga, nu pentru a pierde. Însă, la final, pentru cei care au pierdut competiția, toate eforturile par să fi fost zadarnice, deoarece scopul (adică locul întâi) nu a fost atins. 

Dacă privim înapoi în timp, până la prima zi de antrenament, vedem că toți concurenții au depus fără rezerve eforturi, ca și cum ar fi fost siguri că vor câștiga medalia de aur. 

Desigur, niciun sportiv de performanță nu este sigur 100% că va ocupa locul întâi. Absolut nimeni nu poate să le garanteze sportivilor că vor fi învingători și că vor cuceri treapta cea mai înaltă a podiumului. Ei pentru asta se antrenează, pentru locul întâi. Însă NU au nicio garanție că vor câștiga locul întâi. Nu va veni niciun antrenor care să le spună: „Dacă te antrenezi conform acestei metode, sigur și precis vei câștiga medalia de aur!” 

Sportivii care luptă pentru performanță nu au nici măcar o secundă garanția 100% că vor obține rezultate maxime. Însă este fascinant faptul că, deși lipsește garanția succesului, sportivii de performanță sacrifică ani grei în care se antrenează cu fanatism. Ei depun eforturi zilnice și infernale pentru un scop pe care nu știu sigur că îl vor atinge. Însă ei acționează ca și cum ar fi siguri că își vor atinge țelul. Sunt dispuși să investească timp și efort, dar fără să le ofere nimeni nicio garanție că vor primi răsplata (adică locul întâi pe podium). Atitudinea lor este admirabilă. Ei luptă cu toată forța, chiar și fără să știe sigur dacă vor învinge sau nu. Și nu se plâng din cauza acestei incertitudini. Da, ei nu se plâng, pentru că miza luptei lor este maximă (locul întâi, succesul, prosperitatea, faima), față de care incertitudinea nu mai are importanță. 

Oare noi am putea învăța ceva de la sportivii de performanță? Sigur că da! Viața, de multe ori, nu este ușoară. Chiar și cei care nu au de gând să urmeze o carieră de sportiv de performanță se confruntă cu provocările vieții. Și nimeni nu le poate garanta că vor reuși sigur să facă față acestor provocări. Lipsa acestei garanții nu trebuie să ne facă să renunțăm la acțiune. Sportivii de performanță ne oferă cel mai bun exemplu în acest sens.


Claudiu Neacșu