Ce putem învăța de la sportivii de performanță.

Oare ce-am putea învăța de la olimpici, noi, oamenii obișnuiți? 

Știm că plăcerea de a privi și de a savura competițiile sportive poate fi imensă. Dacă e să ne gândim, de exemplu, la înfocarea cu care microbiștii își susțin echipa favorită, ne putem face o idee mai clară despre ceea ce înseamnă pasiunea pentru competiție. Simțim o bucurie imensă atunci când sportivul pe care îl admirăm ajunge să câștige locul întâi într-o competiție extrem de grea, de nivel mondial. 

Cu cât competiția este mai dificilă, cu atât bucuria este mai mare atunci când concurentul favorit reușește să îi întreacă pe ceilalți concurenți. Aceasta este perspectiva noastră, a spectatorilor, a celor care stăm pe margine și ne bucurăm de spectacolul sportiv. Însă hai să vedem cam care este perspectiva celor care participă la spectacol, a celor care luptă în arenă, a celor activi pe scena spre care se îndreaptă un ocean de perechi de ochi. 

Sportivul de performanță are de la început un scop foarte clar: performanța. Din prima lui zi de antrenament, el știe că la capătul drumului lung și obositor trebuie să se afle trofeul mult râvnit. Tot în prima zi de antrenament, acest țel ar putea să i se pară extrem de dificil de atins. Dacă antrenamentul pentru olimpiadă durează patru ani, este clar vorba despre un lung drum. Efortul se resimte chiar din prima săptămână. Epuizarea fizică și psihică poate fi greu de gestionat. Evident, gândul abandonului dă mereu târcoale. Și dacă ar fi numai gândul abandonului... Dar nu e numai el. 

Imaginează-ți că sportivul care se antrenează pentru olimpiadă NU are nicio garanție că va câștiga medalia de aur sau locul întâi. Noi știm că toți sportivii își doresc să câștige medalia de aur. Unii sportivi declară că îi atrage doar ideea de a participa la competiție, doar așa, de dragul unei experiențe interesante. 

Însă hai să fim serioși! Pregătirea pentru olimpiada la nivel mondial nu se face doar din amatorism sau pentru sport de dragul sportului. Nu te supui de bună voie antrenamentelor crâncene și epuizante, zi de zi, lună după lună, an după an, doar pentru „privilegiul” de a rămâne cu câteva amintiri plăcute despre activitatea competițională. 

Un sportiv care se mulțumește să rămână doar cu amintiri plăcute se poate limita eventual la concursuri locale sau naționale, fără pretenția de a vâna aurul la competițiile mondiale. Însă în competițiile internaționale de vârf există din plin spirit de luptă și dorința de a-i întrece pe ceilalți. Acolo nu mai este vorba despre o simplă distracție, ci de înverșunarea de a face totul pentru a cuceri locul întâi. Se aplică o întreagă știință a antrenamentului, cu reguli dure și clare pentru sportivii care visează la aurul olimpic. 

Fiecare zi de antrenament are o finalitate pe termen lung și foarte lung: locul întâi. Dacă sportivul suferă la antrenament, el suferă pentru că își dorește enorm să urce pe treapta cea mai înaltă a podiumului. Fiecare picătură de transpirație îi trasează tot mai distinct drumul spre laurii gloriei. 

Efortul antrenamentului poate deveni, la un moment dat, infernal. Indiferent dacă are sau nu chef de antrenament, sportivul trebuie să respecte orarul zilnic al chinurilor la capătul cărora s-ar putea să câștige laurii învingătorului. S-ar putea... 

În ciuda oricăror sisteme de antrenament, în ciuda voinței de fier, este foarte posibil ca sportivul să nu cucerească mult râvnitul loc întâi. De ce este posibil așa ceva? Pentru că ceilalți concurenți se antrenează cu aceeași înverșunare și își doresc cu aceeași intensitate locul întâi. 

TOȚI vor să cucerească primul loc. Nimeni nu vrea să piardă. Și totuși, numai unul va cuceri locul întâi, iar ceilalți vor pierde. Asta înseamnă că cei care au pierdut s-au antrenat mai puțin sau au fost mai leneși? Bineînțeles că nu. 

Toți s-au antrenat cu aceeași ardoare. Toți și-au vizualizat zilnic țelul, adică medalia de aur. Toți au îndurat cu stoicism durerea și privațiunile specifice antrenamentelor. TOȚI s-au antrenat pentru a câștiga, nu pentru a pierde. Însă, la final, pentru cei care au pierdut competiția, toate eforturile par să fi fost zadarnice, deoarece scopul (adică locul întâi) nu a fost atins. 

Dacă privim înapoi în timp, până la prima zi de antrenament, vedem că toți concurenții au depus fără rezerve eforturi, ca și cum ar fi fost siguri că vor câștiga medalia de aur. 

Desigur, niciun sportiv de performanță nu este sigur 100% că va ocupa locul întâi. Absolut nimeni nu poate să le garanteze sportivilor că vor fi învingători și că vor cuceri treapta cea mai înaltă a podiumului. Ei pentru asta se antrenează, pentru locul întâi. Însă NU au nicio garanție că vor câștiga locul întâi. Nu va veni niciun antrenor care să le spună: „Dacă te antrenezi conform acestei metode, sigur și precis vei câștiga medalia de aur!” 

Sportivii care luptă pentru performanță nu au nici măcar o secundă garanția 100% că vor obține rezultate maxime. Însă este fascinant faptul că, deși lipsește garanția succesului, sportivii de performanță sacrifică ani grei în care se antrenează cu fanatism. Ei depun eforturi zilnice și infernale pentru un scop pe care nu știu sigur că îl vor atinge. Însă ei acționează ca și cum ar fi siguri că își vor atinge țelul. Sunt dispuși să investească timp și efort, dar fără să le ofere nimeni nicio garanție că vor primi răsplata (adică locul întâi pe podium). Atitudinea lor este admirabilă. Ei luptă cu toată forța, chiar și fără să știe sigur dacă vor învinge sau nu. Și nu se plâng din cauza acestei incertitudini. Da, ei nu se plâng, pentru că miza luptei lor este maximă (locul întâi, succesul, prosperitatea, faima), față de care incertitudinea nu mai are importanță. 

Oare noi am putea învăța ceva de la sportivii de performanță? Sigur că da! Viața, de multe ori, nu este ușoară. Chiar și cei care nu au de gând să urmeze o carieră de sportiv de performanță se confruntă cu provocările vieții. Și nimeni nu le poate garanta că vor reuși sigur să facă față acestor provocări. Lipsa acestei garanții nu trebuie să ne facă să renunțăm la acțiune. Sportivii de performanță ne oferă cel mai bun exemplu în acest sens.


Claudiu Neacșu