Așa-zisa iluzie…

A continua cu înverșunare să înaintezi chiar și pe un drum care pare că nu mai duce nicăieri pare a fi ceva absurd. 

Tu ce ai spune despre cineva care continuă să lupte mai ales după ce toată lumea vede că este înfrânt? Cel mai probabil ai declara că acel luptător fără speranțe este nebun de-a binelea. 

Întrebarea este dacă tu ai înțelege cu adevărat amplitudinea țelului acelui luptător. Măcar ai putea intui că pe el îl mobilizează un scop aflat dincolo de limita înțelegerii tale. Până când nu îți stabilești și tu un astfel de scop, nu ai cum să susții acel tip de luptă extremă. 

Foarte mulți oameni își stabilesc obiective care pot fi atinse relativ ușor. Ei au o logică foarte simplă. Astfel, acțiunea lor se desfășoară până în punctul în care se pot observa rapid rezultate palpabile, adică până în punctul care exclude orice fel de dezamăgire. Nu e deloc greu de înțeles o astfel de logică. 

Iată cam ce își spun cei care se limitează la obiective cât mai ușor de atins: „Ce-i în mână nu-i minciună.” „Hai să fim cu picioarele pe pământ.” „Aici și acum. Doar asta contează.” 

Evitarea dezamăgirilor: acesta este un obiectiv extrem de important pentru oamenii neobișnuiți cu modul de gândire al luptătorilor. Asta nu înseamnă neapărat că este ceva greșit să îți stabilești obiective care pot fi cucerite relativ repede sau cu efort nu exagerat de mare. Greșeala este să îți stabilești NUMAI obiective care pot fi atinse cât mai ușor și cât mai repede. Eu voi aduce aici câteva argumente care să sunțină această afirmație. 

Dacă îți propui un țel care poate fi atins ușor, înseamnă că efortul pentru a atinge acel țel nu este prea mare. Efortul mic înseamnă lipsa acelei pasiuni care să mobilizeze tot ceea ce este mai bun în tine. 

Imaginează-ți puțin pe cineva care se gândește să picteze un tablou, dar nu are deloc pasiunea pentru a face asta. Adică doar și-a propus să picteze un tablou, însă nu este talentat la pictură și nu simte niciun fel de atracție pentru acest domeniu. Neavând această pasiune, această chemare de a crea ceva venit din adâncul sufletului său, el nu poate să dea tot ce e mai bun. Va ieși un tablou, însă acel tablou nu va avea niciun fel de sclipire și îi va lăsa indiferenți pe toți iubitorii de pictură. 

De ce s-a întâmplat așa? Fiindcă lipsa de pasiune nu a scos tot ceea ce era mai bun în cel care s-a apucat să picteze un tablou. De asemenea, lipsa unui scop măreț nu i-a permis acestui amator să își exploateze absolut toate resursele interioare. Prin urmare, lipsa oricărui progres este ceva de la sine înțeles. 

Nu ai cum să progresezi dacă faci numai eforturi mici. Rezultate consistente se obțin prin eforturi duse chiar la extrem, prin acea ardere foarte intensă care are loc în interiorul tău. 

Dacă dai puțin, primești puțin. Dacă dai mult, primești mult. 

Acum aș vrea să închizi ochii și să te gândești cu putere la un scop care este numai al tău, la un scop pe care vrei din tot sufletul să-l vezi transpus în realitate. Nu contează că în acest moment visul tău este imposibil de îndeplinit. Treci peste partea asta cu imposibilitatea. 

Imaginează-ți că dorința ta deja s-a îndeplinit. Ba chiar imaginează-ți cât mai multe detalii ale scenei în care tu trăiești în realitate visul, nu doar în mintea ta. Gândește-te că ești un fel de cameră video care filmează de aproape tot ceea ce se întâmplă în locul acela în care tu te bucuri real de îndeplinirea dorinței tale. Camera video surprinde toate detaliile. Nu-i scapă nimic. 

Tu însă ești mai mult decât o cameră video care filmează imagini și captează sunete. Tu poți să îți imaginezi mult mai multe detalii, chiar și detalii care țin de miros, de gust sau de simțul tactil. Camera video înregistrează imagini și sunet, însă tu îți poți imagina și ce miroase în momentul în care îți trăiești visul. 

Poți să-ți imaginezi senzațiile tactile, adică exact ceea ce nu poate face camera video. Imaginația ta îți poate oferi mult mai multe detalii decât îți poate oferi camera video. Asta înseamnă că poți să trăiești momentele de gustare a îndeplinirii dorinței ca și cum ar fi reale aceste momente. 

Bun, acestea sunt clipele tale de extaz. După ce le trăiești în imaginație, dar nu oricum, ci cu lux de detalii, revii la viața reală și constați că da, acesta este scopul tău. 

Însă mai trebuie să faci ceva. După ce ți-ai adus în imaginație scopul tău, vezi dacă ai dispunerea de a face totul pentru îndeplinirea acestui scop. Dacă observi că nu ai această dispunere, adică ai face ceva pentru scopul tău, dar nu chiar totul, adică ai avea unele rezerve în unele situații, înseamnă că trebuie să revii la visul pe care l-ai trăit în imaginație și să aduci detalii mai multe în acest vis. 

Dacă încă ai ezitări în ceea ce privește disponibilitatea de a te arunca în cea mai dură luptă, înseamnă că detaliile pe care ți le-ai imaginat nu sunt destul de puternice încât să te frigă pe dinăuntru și să te ridice din pat, din comoditatea cu care te-ai obișnuit. 

Cu cât adaugi mai multe detalii picante și fierbinți visului tău, cu atât acest vis contează mai mult pentru tine. Nu are importanță faptul că visul este pe moment inaccesibil sau chiar imposibil de atins. Importantă este tăria visului, scara valorică pe care acesta se situează. 

Numai un scop de amploare uriașă reușește să stoarcă din tine toate resursele de energie, de capacitate de luptă. Numai un țel uriaș și foarte greu, ba chiar aproape imposibil de atins, te ajută să evoluezi, să devii mai bun, mai puternic, mai eficient. 
Țelurile mici și ușor de atins sunt bune doar pentru a-ți da ție satisfacția efemeră că ai reușit să faci ceva mic. Însă țelurile mari, țelurile care par utopice, te transformă cu adevărat într-un luptător, te oțelesc, te călesc și te aduc în rândul elitelor.

Claudiu Neacșu

10, 100, 1000 sau…

Toți oamenii cunosc sensul cuvântului „bogăție”. De asemenea, toți știu ce înseamnă să fii bogat. Dacă la televizor se transmite o știre despre nu știu ce miliardar care și-a petrecut vacanța într-un loc exotic, toți telespectatorii acelei știri cunosc la ce nivel se situează respectivul miliardar. 

De fapt, imaginea miliardarului echivalează cu a omului care, prin diverse metode, mai mult sau mai puțin legale, a reușit să adune sume imense de bani, mult mai mari decât pot spera oamenii obișnuiți că vor obține vreodată. Pentru cei care fac eforturi să supraviețuiască de la un salariu la altul, bogătașii sunt oamenii situați în vârful ierarhiei celor care au îndrăznit să aspire la prosperitate mai multă. 

Tu ce imagine ți-ai format în minte, despre oamenii care reușesc să acumuleze bogăție, respectiv bani mai mulți decât reușește media? De fapt, ce sunt cu adevărat banii? 

Propun să facem un mic experiment imaginar, pentru a înțelege cât mai clar ce sunt banii. 

Imaginează-ți că, în urma unui eveniment planetar asemănător multora prezentate în filmele produse la Hollywood, populația lumii se reduce așa de drastic, încât pe toată planeta nu există decât o sută de oameni. Exact, de la circa șapte miliarde de locuitori ai planetei, se ajunge la numai o sută de oameni norocoși să supraviețuiască. 

Evident, fiind vorba despre o modificare așa de totală a condițiilor sociale și economice, cei o sută de oameni vor fi nevoiți să își modifice stilul de viață și să se adapteze la aceste noi condiții. Ceea ce a fost nu mai este. Viitorul începe exact de la acel grup de o sută de oameni. Istoria lumii, de acum înainte, va fi istoria primilor o sută de oameni ai noii ere. Pornind de la cei o sută de oameni (printre care te afli și tu), populația lumii va crește treptat și va ajunge iar la șapte miliarde de locuitori ai planetei. Însă până acolo trebuie să treacă foarte mulți ani. Deocamdată, populația lumii cuprinde doar o sută de oameni. 

Și hai să imaginăm că ție ți-ar trece prin minte, la un moment dat, să îți depășești condiția socială și să te... îmbogățești. Adică decizi pur și simplu că te-ai săturat de sărăcie și vrei să devii milionar, ba chiar miliardar. Hai să vedem dacă va fi posibil să se îndeplinească acest vis al tău. 

Să presupunem că ai deschis o fabrică în care se produce ceva de care ceilalți nouăzeci și nouă de oameni au mare, dar mare nevoie. Prin urmare, dacă ei au nevoie de acel produs, se vor înghesui să îl cumpere. Prețul optim al produsului este de zece dolari. Presupunând, prin absurd, că tu ai opri sută la sută din prețul produsului, rezultă că, după ce îl vinzi celor nouăzeci și nouă de doritori, obții suma de 990 de dolari. Acesta este totalul profitului tău. 

Păi stai așa. Ceva nu e bine. Cum adică 990 de dolari? DOAR 990 de dolari? Păi tu ai vândut tuturor oamenilor de pe planetă un produs. Ai avut un succes fenomenal. Toți locuitorii planetei au cumpărat produsul tău. Din punct de vedere al amplitudinii succesului, l-ai depășit chiar și pe Bill Gates. Asta înseamnă că ar fi trebuit să devii lejer multimiliardar. 

Și atunci, de ce nu ai devenit miliardar? Doar ai reușit performanța uluitoare de a cuceri piața planetară, adică ai vândut produsul tău tuturor oamenilor din lume. Dacă tu, cel care ai vândut produsul tuturor oamenilor de pe planetă, nu ai devenit super-bogat, ce să mai spună alt om, care nu reușește nici pe departe această performanță? 

De fapt, pe o planetă pe care locuiesc numai o sută de oameni, nimeni nu se poate îmbogăți în așa fel încât să trăiască într-o vilă ultraluxoasă, să conducă un automobil de ultimă generație, să călătorească în cele mai luxuriante locuri ale lumii, să organizeze petreceri pe yahtul personal, să joace golf alături de alți miliardari. 

Altfel spus, pe o planetă pe care locuiesc numai o sută de oameni, nimeni nu poate avea stilul de viață al celor super-bogați. Oare de ce? Dar oare este așa de greu de ghicit răspunsul? Nu, nu e deloc greu. 

Răspunsul este foarte simplu: numărul de o sută de oameni este prea mic pentru a putea susține stilul de viață al milionarilor și miliardarilor. Chiar dacă acest număr ar crește la o mie, la zece mii sau la o sută de mii, tot nu ar fi suficient. 

Secretul celor care acumulează bogății uriașe este simplu: numărul imens al oamenilor care locuiesc pe planetă. Este vorba despre miliarde de oameni, nu despre mii, sau sute de mii. De la fiecare om al planetei, procentul de bani pe care îl primește un super-bogat poate fi extrem de mic, neglijabil, de nebăgat în seamă. Însă nu procentul primit de la fiecare om este secretul succesului și al bogăției, ci numărul foarte mare de oameni. 

Dacă nu ar exista în lume miliardele de oameni, super-bogătașii pe care îi cunoști tu nu ar exista nici ei. Și-ar pierde sensul de a fi vilele de lux, automobilele ultimul răcnet, yahturile personale, petrecerile cu costuri exorbitante. 

Cu alte cuvinte, dacă nu ar exista miliardele de oameni, toți boșii aceia care se scaldă în lux ar fi terminați sau… pur și simplu indivizi obișnuiți, care se hrănesc cu mâncare deloc pretențioasă, care dorm pe paturi modeste și fabricate din materiale ieftine, ușor de procurat. 

Ca să fiu un pic cinic, aș putea spune că marii bogătași ai lumii au inspirația de a profita de numărul de miliarde de locuitori ai planetei, precum și de nevoile și dorințele lor. Oamenii au NEVOIE de benzină pentru automobilele lor? OK, cineva se îmbogățește din vânzarea petrolului. Însă nu petrolul l-a îmbogățit, ci numărul imens de locuitori ai planetei. Fără acest număr, petrolul nu ar valora nimic. Sau, dacă el ar fi util la ceva, sigur nu ar îmbogăți pe nimeni. 

În cazul unei epidemii care să reducă la o sută de locuitori toată populația planetei, vor exista, într-o variantă fericită, o sută de automobile alimentate cu petrol. Nu mai trebuie să spun că cei o sută de conducători auto nu vor transforma pe nimeni în miliardar îmbogățit din afacerile cu petrol. 

Ideea de bază pe care trebuie să o reții este aceasta: OAMENII REPREZINTĂ ADEVĂRATA BOGĂȚIE, NU BANII.

Claudiu Neacșu

Faptul împlinit/neîmplinit…

Fiecare om care își ia inima în dinți și decide să pornească pe drumul întreprinzătorilor pornește, de fapt, pe un traseu imprevizibil, pe care nu știe dinainte ce anume va întâlni sau dacă va atinge sau nu obiectivul stabilit. 

Desigur, planul de acțiune poate fi foarte clar, foarte detaliat și foarte tehnic. Cu toate acestea, rezultatele tot incerte pot fi. 

În fața oricărui întreprinzător se află un fel de ceață foarte deasă și prin care nu se poate vedea nimic. Chiar dacă întreprinzătorul respectiv este un mare vizionar, evoluția proiectului se poate dovedi a fi dincolo de orice fel de viziuni extraordinare și dincolo de orice fel de doză optimistă. Nu ai cum să minimalizezi imprevizibilul, iar întreprinzătorul care înțelege bine ideea de afacere știe la perfecție acest adevăr. 

Și atunci, cum de au unii oameni curaj să se înhame la acțiuni despre care nimeni nu ar putea spune că vor aduce rezultatele dorite? 

Vezi tu, nu toți oamenii își pun această întrebare. Cei care se miră cum de pot unii să se avânte pe drumuri riscante sau al căror capăt nu se distinge aproape deloc, au o gândire diferită de cea a întreprinzătorilor. Ei nu pot să înțeleagă faptul că întreprinzătorii văd și ca pe un joc ceea ce fac. 

Întreprinzătorii nu văd pierderile ca pe o tragedie, ci ca pe elemente care nu pot să lipsească din jocul acela mai special de-a succesul sau de-a lupta pentru succes. 

Imaginează-ți că vrei să câștigi doi dolari, iar pentru a obține cei doi dolari trebuie doar să pariezi un dolar. Și poți avea două variante. 

În prima variantă, te gândești mereu cu frică la posibilitatea de a pierde acel dolar și de a nu te alege cu nimic. 

În a doua variantă, te gândești, ba chiar știi foarte clar, că un dolar pierdut nu poate fi mare lucru pentru tine, în cazul în care nu îi câștigi pe cei doi dolari. 

Dacă te încadrezi în cea de-a doua variantă, înseamnă că posezi spirit de întreprinzător. 

Dacă te încadrezi în prima variantă, înseamnă că cel mai bine pentru tine este să te limitezi la salariul cât de cât sigur pe care îl primești de la angajator. 

Hai să revenim la spiritul temerar al întreprinzătorilor. Cu toate că întreprinzătorul nu știe dinainte dacă, după ce va risca sau va investi un dolar, va câștiga apoi doi dolari, starea lui este optimistă constant, atât înainte de a ajunge în punctul în care se vede cu cei doi dolari câștigați, cât și după ce ajunge în acel punct. Faptul că el este optimist nu depinde de certitudinea sau de incertitudinea câștigării celor doi dolari. 

Asta ar trebui să înțeleagă toți cei care emit tot felul de păreri despre anumite proiecte care încă nu s-au finalizat. 

De fapt, se pot da foarte multe exemple de oameni care, în timp ce un proiect se afla în faza de implementare, adică atunci când încă nu se știa dacă va avea succes sau nu, își exprimau neîncrederea în succesul acelui proiect. Apoi, după ce ei au văzut că proiectul a avut succes, se grăbeau să vină cu tone de laude și de felicitări. Asta ce înseamnă? Ce rost mai are să vii cu laudele după ce succesul a apărut, dacă nu ai crezut în acel proiect atunci când trebuia să crezi, adică exact atunci când totul era mai greu? 

Știi ce se spune: după război, mulți viteji se arată. Când lucrurile par să nu meargă bine, toți dau înapoi, ba chiar declară că eșecul este sigur. Dar, după ce succesul este evident, apar laudele, felicitările de rigoare, aprecierile aduse la cele mai înalte cote. Ce folos? Succesul deja a venit și nu mai are nevoie de laude. Adevăratele laude sunt cele care vin atunci când bătălia este crâncenă și cu rezultate incerte. Laudele sincere sunt cele venite din partea celui care vede luptătorul plin de transpirație, asaltat de dificultăți și incertitudini. 

Este extrem de ușor să dai bir cu fugiții atunci când planul cu care ai pornit la drum pare sortit eșecului. O astfel de ușurință nu are nevoie de niciun fel de laude. 

Însă este foarte greu să rămâi pe baricade atunci când totul pare să fie împotriva ta și a visului tău, când nimic nu pare că merge cum vrei, când victoriile mult așteptate întârzie mai mult decât ar trebui. 

Ei bine, oare ce-ar merita să primească laude? Fuga de pe baricade, atunci când succesul nu apare? Sau încăpățânarea de a rămâne pe baricade, chiar și atunci când lupta pare că este definitiv pierdută? 

Din punctul meu de vedere, merită laude cel care se comportă ca un luptător și care nu vrea să cedeze nici măcar atunci când s-a scurs ultima picătură de speranță în victorie. Laudele nu sunt pentru cei care fug ca niște lași din calea suferinței și a efortului de a lupta chiar și pentru o cauză pierdută. 

Bineînțeles că trebuie lăudat și momentul victoriei. Un om care a reușit să obțină succesul merită aprecieri, laude, chiar și decorații. 

Însă e bine să evităm toți ipocrizia. Dacă nu ai știut să apreciezi pe cineva atunci când se afla în toiul luptei, atunci când transpira și sângera în mijlocul bătăliei, mai ales că nu se știa sigur dacă această bătălie va fi sau nu victorioasă, nu ai dreptul să vii cu elogii atunci când acel om care a luptat din greu a reușit, în sfârșit, să obțină succesul mult dorit. De fapt, regula de bun simț este foarte clară. 

Dacă nu ai vrut să fii alături de cineva atunci când îi era cel mai greu, nu ar trebui să vii lângă el atunci când îi este cel mai bine. 

Încrederea în succes nu înseamnă doar încredere în faptul împlinit, adică în ceea ce s-a realizat deja și se vede concret, în momentul prezent. Încrederea în succes înseamnă să vezi acest succes chiar și atunci când el nu există, chiar și atunci când șansele de obținere a lui sunt minime sau par a fi inexistente. Da, așa gândesc cei cu spirit de luptător în ei.

Claudiu Neacșu

Ca furnicile…

Oamenii de știință încă nu au reușit să își dea seama cum stă treaba cu somnul furnicilor. La ora la care eu scriu aceste rânduri, modul în care furnicile dorm este încă un mare mister. Nu s-a descoperit exact cât dorm furnicile. De asemenea, nu există prea multe informații referitoare la forma somnului furnicilor. 

Un studiu efectuat asupra furnicilor arată că reginele dorm circa nouă ore pe zi, în timp ce furnicile lucrătoare dorm cam jumătate din aceste ore, adică circa patru ore. Mai mult, furnicile lucrătoare nici măcar nu dorm continuu în cele aproape patru ore, ci ațipesc de cam două sute de ori. 

De fapt, furnicile nu au un anumit program pentru somn. Ele pot ațipi oricând, în timpul zilei sau în timpul nopții. Fiecare repriză de somn la furnicile lucrătoare durează cam un minut. În restul timpul, ce crezi că fac furnicile? Muncesc, evident. Hărnicia lor este exemplară. 

Deja este celebră și fabula în care furnica cea harnică nu duce grija timpurilor în care va veni iarna. Furnica muncește și adună din timp rezerve de hrană pentru vremurile grele. Însă nu hărnicia este ceea ce definește, de fapt, viața furnicilor. 
Imaginează-ți că o furnică ar ajunge într-un loc în care nu se mai află alte furnici, pe o insulă în mijlocul oceanului. Furnica aceasta are la dispoziție destule rezerve de hrană. Ar putea să muncească zi și noapte, fără să doarmă deloc, cu singurul scop de a aduna provizii cât mai multe. Oare chiar așa s-ar întâmpla în realitate? Nu, realitatea este alta. 

Furnica nu muncește pentru ea. Fabula cu greierele și furnica este, într-un anume fel, nedreaptă cu furnica, fiindcă nu reflectă tot adevărul. Scopul furnicii nu este să strângă pentru ea. Dacă ar fi să dăm un exemplu de lipsă totală de egoism, acest exemplu i-ar aparține furnicii. 

Oare cum îți poți imagina că o furnică ar putea să își părăsească suratele, să se retragă într-un loc izolat, iar acolo să adune numai pentru ea cât mai multe provizii? S-ar întâmpla în realitate așa ceva? Bineînțeles că nu. 

Deși furnica este foarte harnică și ar fi în stare, ar aduna numai pentru ea cantități uriașe de provizii. S-ar îmbogăți și s-ar putea bucura numai ea de roadele muncii sale. 

Însă furnica pare să știe mai bine decât oricine ce înseamnă echipa. Oricând ar putea să se întrețină singură, adică să fie pe cont propriu. Dar nu face așa ceva. Furnicile înseamnă echipă. Furnicile nu muncesc singure, ci împreună. Ele nu acționează singure, ci în echipă. 

Oare ce diferență este între acțiunea individuală și acțiunea în echipă? Este o diferență enormă! 

Hai să ne gândim la forța unei singure furnici. Cât de puternică este o furnică, dacă o privim doar ca pe un simplu individ? Nici vorbă să fie puternică. O singură furnică este extrem de slabă. Dacă bate vântul mai tare, o poate lua pe sus. 

În comparație cu un elefant, de exemplu, cât de slabă este o singură furnică? O astfel de comparație aproape că este lipsită de sens. O singură furnică nu îi poate face elefantului nici măcar cel mai mic rău. 

Am râde toți cu hohote dacă am vedea o furnică așa de ambițioasă încât să își dorească să răpună un elefant. Indiferent de cât de curajoasă sau de războinică ar fi acea furnică, ea nu va reuși niciodată să pună la pământ un elefant. Chiar dacă și-ar aduna toată voința, eforturile furnicii ar fi egale cu zero. 

Desigur, furnica ar putea avea ideea să se asocieze cu alte furnici, cu scopul de a reuși împreună să îl doboare pe elefant. Oare de câte furnici ar fi nevoie pentru doborârea elefantului? Ce spui dacă echipa aceasta foarte ambițioasă ar cuprinde o mie de furnici? Ar reuși ea să doboare elefantul? O mie de furnici... Sunt destul de multe. Însă ele formează o echipă prea mică pentru a învinge elefantul. 

Dar ce spui de o sută de mii de furnici? O armată uriașă, nu-i așa? Ei bine, nici măcar armata formată din o sută de mii de furnici nu este destul de puternică pentru a pune la pământ elefantul. 

Bine, bine, hai să vedem cât de mare ar trebui să fie acea armată de furnici care să poată doborî un elefant. 

Sincer, nu știu ce să răspund. Adică nu știu câte furnici trebuie să cuprindă exact echipa capabilă să învingă elefantul. Însă știu sigur ceva: dacă toate furnicile din lume s-ar aduna într-o echipă care să acționeze cu un singur scop, adică pentru doborârea elefantului, acea echipă ar reuși sigur și precis să doboare elefantul. Și mă bazez pe ceva foarte exact atunci când spun asta. 

Imaginează-ți că toți oamenii de pe planetă, da, toți oamenii, se adună și acționează cu un singur scop foarte precis: să doboare un singur elefant. Crezi că vor reuși? Bineînțeles că vor reuși! 

Gândește-te ce înseamnă circa șapte miliarde de oameni perfect coordonați și care asaltează un singur elefant. Ei bine, greutatea unei furnici este de circa un milion mai mică decât a unui om. Însă furnicile sunt de un milion de ori mai multe decât oamenii. Asta înseamnă că greutatea totală a furnicilor de pe toată planeta este egală cu greutatea totală a celor circa șapte miliarde de oameni. 

Ecuația este simplă. Dacă toți oamenii de pe planetă reușesc sigur să doboare un elefant, toate furnicile de pe planetă reușesc la fel de sigur să doboare un elefant. 

Practic, acum va trebui să înveți o lecție foarte importantă. 

O singură furnică este foarte harnică și, în același timp, foarte slabă, neputincioasă, incapabilă să realizeze lucruri mari. 
Însă, atunci când vine vorba despre cucerirea unui obiectiv imposibil pentru o singură furnică, respectiv doborârea unui elefant, acest obiectiv devine perfect posibil dacă acea furnică neputincioasă se integrează într-o echipă uriașă, formată din toate furnicile de pe planetă. 

Fiecare om are o putere foarte mică, neglijabilă. 

Oamenii ar deveni extrem de eficienți dacă ar acționa precum furnicile, adică în echipă, toți în același gând, toți în aceeași direcție: transformarea imposibilului în posibil. 

Claudiu Neacșu

Planeta creierelor…

Lumea este plină de afaceri de succes și de oameni care au reușit să atingă treptele cele mai înalte ale prosperității. Acesta este un adevăr incontestabil. 

În același timp, este adevărat că în jurul acestor oameni de succes există cei prinși în țesătura unui destin care pare să nu le fie prea favorabil. Da, inițiativa pare să nu fie la îndemâna oricui. Dar oare chiar acesta să fie adevărul? Oare nu există un sistem pe care să îl poată urma chiar și cei care nu dispun de mijloacele celor foarte bogați și care să le aducă succesul dorit? 

Dacă ne gândim la sistem, ne vine în minte ideea de rețetă, de cale care poate fi urmată fără mari bătăi de cap. Cine nu și-ar dori așa ceva? Există astfel de rețete? Probabil. 

Eu am o oarecare rezervă în a crede asta. Oricum, știu că orice fel de rețetă a succesului, oricât ar fi ea de infailibilă, tot are nevoie de investiția de suflet al celui care vrea să o aplice. 

Hai să ne gândim puțin la simpla rețetă de preparare a ciorbei. Chiar dacă rețeta este simplă, ea tot solicită atenția și interesul celui care o folosește. Nu doar amesteci acolo niște ingrediente și gata, a ieșit ciorba. Nu este suficient să rostești formula magică și să pocnești din degete. 

Orice fel de progres solicită mai ales gândire. Intenția care se oprește la nivel de intenție este eșec sigur. Ceea ce vedem noi ca fiind elita, reprezintă rezultatul unui proces. Elita nu a ajuns chiar din întâmplare acolo unde este. Este evident că oamenii de succes și-au dat silința pentru a atinge culmile succesului. Au urmat un plan și au făcut în așa fel încât să depășească toate limitele care încercau să îi blocheze. Prin urmare, drumul lor beneficia de o iluminare mai specială, cea care nu îți cere să te antrenezi din greu pentru a deveni abil în ceea ce privește arta succesului, ci doar te ajută să te adaptezi la schimbări și să-ți focalizezi toate eforturile spre înfăptuirea miracolului care se numește „succes colosal”. 

Ceea ce unora li se par a fi fantasme numai bune de povestit copiilor la ora culcării, pentru cei cu atitudine de învingător reprezintă clarviziune. Elitele nu s-au împiedicat niciodată de părerile celor care nu știu ce presupune succesul sau ale celor care emit tot timpul numai energie mentală negativă. Ele au urmat instinctiv drumul în care succesul este garantat numai dacă ești dispus să plătești prețul. 

A fi om de succes înseamnă să gândești independent de condiționările din jurul tău. De fapt, succesul înseamnă să îți folosești creierul într-o manieră diferită de a altor oameni, mai ales de a celor pot fi considerați groparii dorinței. Cred că ai văzut imagini luate din satelit, fotografii ale orașelor așa cum se văd ele noaptea, de undeva de foarte sus. Astfel de fotografii sunt fascinante. Galaxii de lumini. Cu cât orașele au mai multe clădiri cu surse de iluminare care funcționează, cu atât ele se văd mai frumos de acolo, de la înălțimea imensă la care plutește satelitul. 

Este evident că nu ai cum să observi orașele ale căror locuințe nu țin becurile aprinse pe timp de noapte. Acum imaginează-ți că privești de sus pământul, de undeva din înălțimea cerului, numai că, în loc de orașe, trebuie să observi creierele tuturor oamenilor de pe planetă. Cumva, tu poți să vezi numai creierele, aflate în mișcare dintr-un loc în celălalt. Ai de observat un adevărat furnicar de creiere. Fascinant spectacol! 

Și acum imaginează-ți că unele creiere au activitate mentală mai intensă, altele mai puțin intensă. Cele cu activitatea mentală cea mai intensă produc cea mai mare cantitate de lumină. Altfel spus, creierele în care neuronii se conectează în cele mai multe moduri produc și cantitatea cea mai mare de lumină. Vei observa că astfel de creiere se mișcă de cele mai multe ori prin medii în care se derulează mari afaceri sau proiecte de mare succes. Ele sunt străbătute mereu de idei tot mai multe, precum și de încercări nenumărate de a pune cap la cap idei noi, de a construi proiecte eficiente, de a rezolva cât mai repede tot felul de probleme. 

Da, cei care reușesc să avanseze pe scara succesului sunt cei care își exploatează cât mai mult capacitățile creierului, puterea mentală, posibilitățile infinite ale neuronilor de a se conecta între ei. Oamenii dedicați succesului sunt obsedați să scoată din creierele lor tot ce poate fi scos, fără niciun fel de menajamente. Dacă activitatea mentală s-ar exprima și prin luminozitate, atunci, de acolo, de sus, ai observa destul de ușor strălucirea creierelor care fac eforturi să fie eficiente. 

Am putea spune că noi locuim pe planeta creierelor care se împart în două categorii: ahtiate după succes și indiferente la ideea de succes. Nu e nimic rău să fii ahtiat  după succes, dacă acționezi să atingi numai prin mijloace morale acest succes. Pentru creierul tău este o adevărată binecuvântare să te servească pentru atingerea unui țel măreț. Dacă există chiar și cea mai mică șansă de a exploata o alternativă care să te smulgă dintr-o poziție inferioară și să te conducă neabătut spre acumulări constituite în adevărate puncte de cotitură, folosește-o fără nici cea mai mică ezitare. 

Dorința ta de a acumula succes după succes va reuși să magnetizeze toate ocaziile prin care să mergi numai înainte. Este mai bine pentru tine să nu subestimezi capacitatea creierului de a transforma orice eșec într-un nou început spre alte și alte izbânzi. Pierderi există doar acolo unde se află limitare a curajului, a dorinței de a lupta. 

Renunțarea la luptă este un fel de permisiune pentru pătrunderea în viața ta a mediocrității, a negativismului și a căderii definitive în groapa ratării. Lupta îndârjită pentru atingerea succesului este instrumentul de înlăturare a tuturor forțelor potrivnice progresului și de canalizare a forței tale invizibile spre realizarea capodoperei pe care o meriți. 

Învață din greșeli și îndrăznește să urmezi calea în care crezi. 

Mintea ta este călăuza pe drumul valorificării tuturor resurselor succesului.

Claudiu Neacșu