Fiecare om care își ia inima în dinți și decide să pornească pe drumul întreprinzătorilor pornește, de fapt, pe un traseu imprevizibil, pe care nu știe dinainte ce anume va întâlni sau dacă va atinge sau nu obiectivul stabilit.
Desigur, planul de acțiune poate fi foarte clar, foarte detaliat și foarte tehnic. Cu toate acestea, rezultatele tot incerte pot fi.
În fața oricărui întreprinzător se află un fel de ceață foarte deasă și prin care nu se poate vedea nimic. Chiar dacă întreprinzătorul respectiv este un mare vizionar, evoluția proiectului se poate dovedi a fi dincolo de orice fel de viziuni extraordinare și dincolo de orice fel de doză optimistă. Nu ai cum să minimalizezi imprevizibilul, iar întreprinzătorul care înțelege bine ideea de afacere știe la perfecție acest adevăr.
Și atunci, cum de au unii oameni curaj să se înhame la acțiuni despre care nimeni nu ar putea spune că vor aduce rezultatele dorite?
Vezi tu, nu toți oamenii își pun această întrebare. Cei care se miră cum de pot unii să se avânte pe drumuri riscante sau al căror capăt nu se distinge aproape deloc, au o gândire diferită de cea a întreprinzătorilor. Ei nu pot să înțeleagă faptul că întreprinzătorii văd și ca pe un joc ceea ce fac.
Întreprinzătorii nu văd pierderile ca pe o tragedie, ci ca pe elemente care nu pot să lipsească din jocul acela mai special de-a succesul sau de-a lupta pentru succes.
Imaginează-ți că vrei să câștigi doi dolari, iar pentru a obține cei doi dolari trebuie doar să pariezi un dolar. Și poți avea două variante.
În prima variantă, te gândești mereu cu frică la posibilitatea de a pierde acel dolar și de a nu te alege cu nimic.
În a doua variantă, te gândești, ba chiar știi foarte clar, că un dolar pierdut nu poate fi mare lucru pentru tine, în cazul în care nu îi câștigi pe cei doi dolari.
Dacă te încadrezi în cea de-a doua variantă, înseamnă că posezi spirit de întreprinzător.
Dacă te încadrezi în prima variantă, înseamnă că cel mai bine pentru tine este să te limitezi la salariul cât de cât sigur pe care îl primești de la angajator.
Hai să revenim la spiritul temerar al întreprinzătorilor. Cu toate că întreprinzătorul nu știe dinainte dacă, după ce va risca sau va investi un dolar, va câștiga apoi doi dolari, starea lui este optimistă constant, atât înainte de a ajunge în punctul în care se vede cu cei doi dolari câștigați, cât și după ce ajunge în acel punct. Faptul că el este optimist nu depinde de certitudinea sau de incertitudinea câștigării celor doi dolari.
Asta ar trebui să înțeleagă toți cei care emit tot felul de păreri despre anumite proiecte care încă nu s-au finalizat.
De fapt, se pot da foarte multe exemple de oameni care, în timp ce un proiect se afla în faza de implementare, adică atunci când încă nu se știa dacă va avea succes sau nu, își exprimau neîncrederea în succesul acelui proiect. Apoi, după ce ei au văzut că proiectul a avut succes, se grăbeau să vină cu tone de laude și de felicitări. Asta ce înseamnă? Ce rost mai are să vii cu laudele după ce succesul a apărut, dacă nu ai crezut în acel proiect atunci când trebuia să crezi, adică exact atunci când totul era mai greu?
Știi ce se spune: după război, mulți viteji se arată. Când lucrurile par să nu meargă bine, toți dau înapoi, ba chiar declară că eșecul este sigur. Dar, după ce succesul este evident, apar laudele, felicitările de rigoare, aprecierile aduse la cele mai înalte cote. Ce folos? Succesul deja a venit și nu mai are nevoie de laude. Adevăratele laude sunt cele care vin atunci când bătălia este crâncenă și cu rezultate incerte. Laudele sincere sunt cele venite din partea celui care vede luptătorul plin de transpirație, asaltat de dificultăți și incertitudini.
Este extrem de ușor să dai bir cu fugiții atunci când planul cu care ai pornit la drum pare sortit eșecului. O astfel de ușurință nu are nevoie de niciun fel de laude.
Însă este foarte greu să rămâi pe baricade atunci când totul pare să fie împotriva ta și a visului tău, când nimic nu pare că merge cum vrei, când victoriile mult așteptate întârzie mai mult decât ar trebui.
Ei bine, oare ce-ar merita să primească laude? Fuga de pe baricade, atunci când succesul nu apare? Sau încăpățânarea de a rămâne pe baricade, chiar și atunci când lupta pare că este definitiv pierdută?
Din punctul meu de vedere, merită laude cel care se comportă ca un luptător și care nu vrea să cedeze nici măcar atunci când s-a scurs ultima picătură de speranță în victorie. Laudele nu sunt pentru cei care fug ca niște lași din calea suferinței și a efortului de a lupta chiar și pentru o cauză pierdută.
Bineînțeles că trebuie lăudat și momentul victoriei. Un om care a reușit să obțină succesul merită aprecieri, laude, chiar și decorații.
Însă e bine să evităm toți ipocrizia. Dacă nu ai știut să apreciezi pe cineva atunci când se afla în toiul luptei, atunci când transpira și sângera în mijlocul bătăliei, mai ales că nu se știa sigur dacă această bătălie va fi sau nu victorioasă, nu ai dreptul să vii cu elogii atunci când acel om care a luptat din greu a reușit, în sfârșit, să obțină succesul mult dorit. De fapt, regula de bun simț este foarte clară.
Dacă nu ai vrut să fii alături de cineva atunci când îi era cel mai greu, nu ar trebui să vii lângă el atunci când îi este cel mai bine.
Încrederea în succes nu înseamnă doar încredere în faptul împlinit, adică în ceea ce s-a realizat deja și se vede concret, în momentul prezent. Încrederea în succes înseamnă să vezi acest succes chiar și atunci când el nu există, chiar și atunci când șansele de obținere a lui sunt minime sau par a fi inexistente. Da, așa gândesc cei cu spirit de luptător în ei.
Claudiu Neacșu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu