Neuronul de succes...

Modul în care creierul funcționează îi fascinează și acum pe oamenii de știință. Și nu numai pe ei. Eu, de exemplu, nu încetez să mă minunez cum de a fost posibil să apară un astfel de miracol numit „gândire”. 

Creierul reprezintă materia care a reușit să devină conștientă de propria ei existență. Fascinant! O piatră nu știe că există. Pietrei îi este total indiferent ce se întâmplă cu ea. Chiar dacă o tocește apa sau cine știe ce moară, pe ea nu o interesează. Nu același lucru se poate spune despre ființele care gândesc. 

Orice viețuitoare care posedă sistem nervos nu poate fi impasibilă cu privire la unele intenții care o privesc direct. Acest tip de reacție este posibil datorită neuronilor. Noi știm că gândim, suntem conștienți de gândurile noastre. Însă câți dintre noi se gândesc la ceea ce înseamnă cu adevărat gândurile? 

Partea interesantă este că un neuron, luat separat, este total lipsit de importanță. Un neuron, dacă îl scoatem din creier și îl ținem izolat, nu poate realiza absolut nimic și nu ne este de niciun folos. Adică este zero barat. Nu contează câte prelungiri are el sau ce potențial poartă în interiorul său. Dacă este singur, nu valorează absolut nimic. Este doar un neuron și atât. Ne putem uita la el, îl putem admira, îl putem analiza, însă nici cea mai mică performanță nu putem scoate de la el. 

Lucrurile se schimbă complet din momentul în care acest neuron începe să se lege de alt neuron. Vor fi doi neuroni conectați. Cei doi neuroni se conectează, la rândul lor, cu alți neuroni. Și așa mai departe. 

Eu stau și mă întreb: De ce a fost nevoie ca natura să creeze acest mecanism al neuronilor care să se conecteze între ei? De ce nu a făcut natura un singur neuron mare și tare, un singur neuron care să stea în creier și să facă posibilă gândirea? De ce, în loc de o sută de miliarde de neuroni existenți în creierul omului, nu există decât un singur neuron în creier, iar acest neuron să fie capabil să gândească? 

Natura are logica ei. Asta e clar. Gândirea, care reprezintă ea însăși o performanță uluitoare la care a ajuns natura, este rezultatul conexiunilor realizate între acele entități numite „neuroni”. Cu cât conexiunile dintre entități sunt mai multe, cu atât performanța este mai mare. Cam la asta se reduce totul. Entități și conexiunile dintre aceste entități. 

Gândirea este rezultatul unor conexiuni. Gândirea și performanța nu pot exista doar prin entitățile în sine. Nici măcar numărul entităților nu contează. Pot fi o sută de miliarde de entități sau pot fi mii de miliarde de entități. Dacă ele nu se conectează între ele, degeaba. 

Creierul omului conține peste o sută de miliarde de neuroni. Și? Ce-i cu asta? Dacă acești neuroni nu s-ar conecta între ei, totul ar fi degeaba. Imaginează-ți că în creier s-ar afla mii de miliarde de neuroni, dar separați unii de alții, fără să se conecteze, fără să se atingă, așa cum nu se ating unii de alții oamenii care merg pe stradă. Care va fi efectul? Zero, bineînțeles. 

Gândirea, adică acest mare succes al naturii, este rezultatul a ceea ce se numește „conexiuni”. De aici putem extrage o concluzie foarte interesantă și foarte utilă pentru toți. Conceptul de „succes” nu poate fi separat de conceptul de „conexiuni”. Legăturile (sau conexiunile) duc la succes. Sub o formă sau alta, legăturile sunt strict necesare tuturor oamenilor care aspiră la succes. Chiar și cel mai singuratic om, dacă dorește să atingă o anumită treaptă a succesului, are nevoie să se folosească de anumite legături cu alți oameni. 

Hai să ne gândim puțin la exemplul în care un pictor foarte talentat are nevoie ca tablourile lui să fie recunoscute ca valori și să fie vândute. S-ar putea ca acest pictor să aibă o viață socială extrem de săracă. El ar putea sta izolat în atelierul său, dedicat creării de alte și alte tablouri, fără să se întâlnească cu alți oameni, fără să lege prietenii noi, fără să socializeze așa cum fac restul oamenilor. El este geniul singuratic și obsedat doar de propria lui artă, pe care vrea să o aducă la nivel de excelență, ba chiar de perfecțiune. Scopul vieții lui este să lase ceva în urma lui, pentru umanitate și pentru viitor. Ideea de a se apropia de oameni îl lasă rece, ba chiar îi displace. 

Însă, până la urmă, nici măcar acest geniu singuratic nu se poate lipsi de ceea ce reprezintă legăturile cu alți oameni. Tablourile lui trebuie să ajungă la cei care doresc să se bucure de aceste tablouri. Pictorul singuratic are nevoie să socializeze măcar cu un singur agent care să îi reprezinte interesele și să îi facă tablourile cunoscute. 

Agentul, la rândul său, trebuie să socializeze cu alți și alți oameni, cu scopul de a aduce tablourile acolo unde le este locul, adică în expoziția pe care să o viziteze tot mai mulți pasionați de arta picturii. 

Practic, ceea ce trebuie tu să înțelegi acum este că, dacă ți-ai propus să obții un mare succes, obligatoriu trebuie să ții cont de factorul „conexiuni”. Trebuie să profiți de orice fel de situație în care ai putea cunoaște oameni noi. Cu cât realizezi mai multe legături cu mai mulți oameni, cu atât șansele tale de a obține succesul cresc. 

Dacă te nemulțumește cumva ceea ce ai obținut până în prezent, șansele nu s-au terminat aici. Pur și simplu fă în așa fel încât să cunoști alți oameni și să menții cu ei legături cât mai apropiate. Dacă te retragi într-o carapace care îți dă iluzia că te-ai simți în siguranță, ți-ai tăiat accesul la noi șanse de a obține succesul. 

Întreabă-te mereu cum ai putea să creezi o rețea tot mai vastă de cunoscuți și conexiuni cu aceștia. Amintește-ți că rațiunea de a fi a neuronilor este să se conecteze mereu între ei, nu să stea izolați. Saltul calitativ se produce atunci când numărul conexiunilor se află în continuă creștere. 

Claudiu Neacșu