Par minuscule, dar...

Renumitul violoncelist și dirijor catalan Pablo Casals a trăit până la vârsta de peste 95 de ani. Atunci când se apropia de această vârstă, el ar fi trebuit să își vadă liniștit de bătrânețile lui. Oricum dobândise gloria de a fi printre cei mai mari violonceliști ai tuturor timpurilor. 


La împlinirea vârstei de 95 de ani, un reporter l-a întrebat de ce mai exersezează șase ore pe zi, dacă oricum avea tot ceea ce și-ar fi dorit în ceea ce privește faima și recunoașterea? 


Casals i-a răspuns reporterului: „Credința mea este că încă mai pot să fac progrese.” 


Este de apreciat această pasiune pentru artă. Pentru Casals, nu gloria stătea pe primul loc, ci perfecționarea continuă a artei sale. De-a lungul vieții, an după an, zi după zi, Pablo Casals s-a concentrat la exersarea interpretării la violoncel. Chiar dacă nu ar fi câștigat faimă, el s-ar fi bucurat de pasiunea lui: violoncelul. Ar fi exersat zilnic, cu aceeași răbdare. 


Și toți oamenii știu că durează destul de mult timp să înveți să cânți la un instrument. Nu este vorba despre o perioadă de câteva luni de zile de studiu, dacă vrei să ajungi la un nivel cât de cât de măiestrie, ci de ani și ani de zile. În fiecare zi, cu răbdare, trebuie să exersezi. 


Progresul nu se observă clar în fiecare zi. Nu poți să spui că azi ai un anumit nivel de interpretare, iar mâine sari brusc la nivelul de maestru. 


De fapt, de foarte multe ori poți avea impresia că nu faci niciun fel de progres, ba chiar că dai înapoi. Momentele de descurajare sunt inevitabile pentru toți cei care pornesc pe un drum foarte lung. 


Marile acumulări sunt compuse din acumulări foarte mici și care aproape nici nu se observă. Acumulările pot fi așa de mici, încât nici nu se văd, de foarte multe ori. Fiind așa de greu de văzut aceste acumulări mici, apare impresia că progresul nu va veni niciodată. 


Evident, frustrarea însoțește aceste acumulări aproape invizibile. Atunci când observi că bați pasul pe loc (deși, în realitate, este doar o iluzie a stagnării), ai vrea cu putere să înaintezi mai repede, iar asta nu se întâmplă. Și astfel apare frustrarea, senzația că niciodată nu vei atinge succesul dorit, că toate eforturile tale sunt zadarnice. 


Aceasta este o iluzie, desigur. În realitate, orice fel de progres, oricât de mic, chiar dacă este așa de mic încât nici nu se vede, înseamnă progres, adică mers înainte. 


Tu trebuie să știi o regulă foarte simplă: acumulările mici și continui înseamnă progres și succes. 


Și mai reține ceva: nu contează cât de mici sunt acumulările zilnice. Ele pot părea invizibile. Important este să înregistrezi zilnic un pas înainte, cât de mic. 


Trebuie să înțelegi foarte bine că nu mărimea fiecărui pas contează, ci numărul total al pașilor. Chiar de-ar fi ca fiecare pas să fie așa de mic încât să nu-l poți vedea decât la microscop, gândește-te că acumulările constante, zilnice, sistematice, indiferent de cât de mici sunt ele, duc la acumulări finale uriașe. 


Imaginează-ți un bulgăre de zăpadă, mic cât un pumn. Da, el este mic și neînsemnat. Dar, dacă îl rostogolim foarte lent și continuu, vom vedea la un moment dat cum acest bulgăre mic și neînsemnat a devenit un bulgăre uriaș. Dacă se întâmplă să nu îl poți rostogoli repede, asta nu este o problemă. Totul este să îl poți rostogoli, chiar și cu viteza melcului. Viteza mică, viteză mare, nu contează. Bulgărele mic devine bulgăre uriaș, dacă el se rostogolește CONTINUU. 


Oare ce contează atunci când vezi în fața ta ditamai bulgărele de zăpadă, așa de mare încât nici nu-l poți cuprinde cu brațele? Oare contează viteza mică de rostogolire sau viteza mare? Nici una, nici alta. Contează rezultatul final, adică bulgărele uriaș. 


Se pot da foarte multe exemple reale de oameni care au atins trepte foarte înalte ale succesului, însă nu imediat, nu atunci când au vrut ei. Dar au reușit să atingă un mare succes. De ce au reușit? Explicația este simplă. Au crezut în visul lor și au acționat continuu, chiar și în momentele de descurajare, atunci când nimeni nu voia să-i sprijine. 


Elvis Presley, de exemplu, este un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Când spunem Elvis Presley, spunem succes, legendă, fenomen. Ei bine, în anul 1954, un manager l-a concediat pe Elvis Presley după un singur concert, spunându-i: „Nu vei ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la condus camioane.” 


Asta auzea Elvis Presley pe vremea când era un anonim. Cineva voia să-i distrugă visul. Cuvintele acelui manager sunt destul de descurajante, nu-i așa? 


Ei bine, Elvis Presley, dacă s-ar fi lăsat influențat și demobilizat de acele cuvinte, s-ar fi oprit undeva pe drum și nu ar fi mai ajuns legenda pe care o cunoaștem azi. Însă el a continuat să-și urmeze visul. A întâlnit obstacole și le-a depășit. A pornit de la un bulgăre minuscul și a construit, pas cu pas, continuu, bulgărele uriaș al succesului. Nu i-a venit totul de-a gata. 


Profesorii lui Ludwig van Beethoven spuneau despre cel ce avea să devină mai târziu un compozitor genial că nu are nicio șansă ca și compozitor. Așa credeau ei. Au avut oare dreptate? Știm bine că nu. 


Winston Churchill a rămas repetent când era în clasa a șasea. Oare cine ar fi crezut pe atunci că acest elev repetent va ajunge Prim ministru? Și nu a atins acest succes dintr-o dată, peste noapte, ci după ce a eșuat de multe ori. De fapt, toate înfrângerile erau lecții și acumulări repetate, care au contribuit la creșterea bulgărelui cel mare. 


Da, înfrângerile sunt și ele acumulări. 


Eșec = Lecție = Experiență. 


Orice fel de experiență reprezintă acumulare. Important este să faci mereu ceva. Să acționezi, să mergi cu încă un pas înainte, să eșuezi, să înveți din fiecare eșec, să te încarci cu experiența acumulată în urma eșecurilor. 


Nu contează ce faci, important este să faci continuu ceva. 


Dacă vrei să realizezi ceva în viață, acordă maximă importanță acumulărilor mici și care par neglijabile. 


Concentrează-te la fluxul de acumulări și ai grijă ca acest flux să fie continuu.

Claudiu Neacșu